Andrei Mureşanu

Andrei Mureşanu s-a născut la 16 noiembrie 1816, în oraşul Bistriţa. Părinţii poetului erau oameni simpli. Tatăl, Teodor, ţinea în arendă, la Bistriţa, o moară de argăsit scoarţă, care abia asigura existenţa familiei relativ numeroase: soţia şi trei copii. Casa în care locuiau era compusă dintr-o singură chilie ceva mai largă, şi o tindă. Câţiva ani după naşterea poetului, tatăl moare strivit de un car de argăseală. Întreaga greutate a întreţinerii celor trei copii mici rămâne în seama mamei. Fraţii mai mari ai poetului, datorită greutăţilor materiale, nu pot urma la şcoli mai înalte, pentru a se califica într-o profesie intelectuală. Unul a ajuns cântăreţ bisericesc, altul morar, ca şi tatăl. Singur poetul, ajutat de împrejurari şi de o înclinaţie deosebită pentru studii, a mers mai departe. Primele cunoştinţe de şcoală le primeşte de la un bătrân grănicer, Dănilă Doboş, din Valea-Rocnei. În anul 1825 e primit ca elev la Şcoala normală săsească din Bistriţa, iar peste câţiva ani trece la liceul piariştilor, din acelaşi oraş, făcându-se remarcat printre elevii cei mai buni. În 1832 vine la Blaj, unde e ajutat de profesorul Nicolae Marin şi unde studiază doi ani filosofia, apoi teologia. Aici îl are coleg de studenţie, cu câţiva ani mai mare, pe George Bariţ, organizatorul unei echipe teatrale, care dădea spectacole de teatru în limba română. Cu Bariţiu leagă o prietenie adâncă, prelungită apoi de-a lungul multor ani la Braşov. Mediul cultural al Blajului, unde, pe lângă spectacolele stângace date de diletanţi, un Timotei Cipariu, de pildă, scria versuri (Egloga, scrisă la 1832 şi reprezentată la un spectacol în anul următor), va înrâuri pe fiul morarului din Bistriţa, stimulându-l pe calea lecturii şi a scrisului. Când George Bariţ părăseşte Blajul, preluând conducerea şcolii române din Braşov, în anul 1837, se gândeşte să-l aducă de la Blaj şi pe Mureşanu. Întrucat poetul era încă student în ultimul an, Bariţiu îi obţine dispensa de a intra în învaţământ fără a-şi fi terminat studiile. Astfel că în anul 1838, Mureşanu se stabileşte la Braşov, ca institutor la şcoala română condusă de Bariţiu. Peste doi ani, în 1840, trece ca profesor la gimnaziul românesc, în care calitate funcţionează până în anul 1849. Paralel, el începe să colaboreze la gazetele lui Bariţiu, Foaie pentru minte... şi Gazeta de Transilvania, cu poezii şi articole. În acest timp are prilej să cunoscă o seamă de poeţi din Principate, pe Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, mai târziu pe Dimitrie Bolintineanu şi Vasile Alecsandri, care obişnuiau să vină vara, cum ne informeaza Bariţiu, la băi la Vâlcele, nu departe de Braşov. Acest contact cu poeţi deja consacraţi va stimula începuturile literare ale bardului ardelean şi va influenţa în mod vizibil creaţia sa poetică. Poezia sa e din ce în ce mai combativă, mai legată de frământările sociale ale poporului. La 1848 e printre fruntaşii revoluţiei. Cu acest prilej scrie Răsunetul, care devine marşul revoluţionarilor români din Transilvania. În 1849, după înfrângerea revoluţiei, poetul trece în Muntenia, împreună cu Bariţiu. Aici e luat prizonier de armata ţaristă şi dus până în nordul Moldovei. La întoarcere se stabileşte ca funcţionar la Sibiu : "concepist guvernial" şi translator de limba română la Buletinul oficial al guvernului. Aici colaborează la ziarul local Telegraful român, cu poezii şi cu un ciclu de articole, nesemnate ("Artile sau măiestriile cele frumoase", "Românul şi poezia lui", "Românul în privinţa muzicei", "Românul în privinţa picturei", "Măiestria tiparului"), care urmăreau iniţierea publicului cititor în diferite ramuri ale artei. Poetul suportă greu munca de conţopist. Câţiva ani el închină ode măgulitoare împaratului austro-ungar şi guvernatorului Transilvaniei. Treptat se însingurează. Rândurile scrise la 1855 fostului său profesor Simion Bărnuţiu, care-i propunea să vina la Iaşi, unde-i făcuse rost de o catedră, sunt ale unui decepţionat: „Domnul meu - spunea el - chemarea mea ar fi să mă cuprind cu Pegasul, aspirînd la Olimp, şi ca să o pot face aceasta bine, aveam trebuinţă de câteva peregrinajuri pe la pământul cel clasic, iar nu să vând participii, sau, mai rău, să traduc guvernului meu hârtii ciocoieşti, pe care consorţii mei nu le vor, sau nu le pot descifra.” Poetul continuă să scrie poezii patriotice, cu caracter social protestatar. În ultimii ani ai vietţi traduce Nopţile lui Young, precum şi o buna parte a Analelor lui Tacit. Cu ani în urmă scrisese şi o gramatică românească în limba germană. Manuscrisele acestor lucrări nepublicate nu s-au păstrat. La 1861 e pensionat, dar pensia dată de guvernul cezaro-crăiesc al Transilvaniei nu-i ajunge să-şi întreţină familia. La 1862 îşi tipăreşte în volum poeziile. Volumul cuprindea cea mai mare parte a poeziilor originale publicate de autor în presă, precum şi o parte din traduceri. Vânzarea cărţii i-ar fi adus, pe langă o reconfortare morală, o oarecare înviorare în bugetul familiei. Dar cărţile se vând greu. Iacob Mureşanu face apeluri insistente către publicul român, în Gazeta Transilvaniei, de a-l ajuta pe poetul aflat în mizerie şi bolnav, cumpărându-i poeziile. Societatea "Astra" îi acordă lui Mureşanu un premiu de 50 de galbeni. Peste un an, în noaptea de 11 spre 12 octombrie, poetul se stinge la Braşov, în sărăcie, "în urma unui morb nervos îndelungat", cum se menţiona în anuntul mortuar publicat în Gazeta Transilvaniei, lăsând în urmă un băiat, pe nume Gheorghe, elev în clasa a VII-a la gimnaziu, o fetiţă de 11 luni, Eleonora, şi pe soţia sa Suzana. Înmormântarea i-a fost cu pompă: a luat parte un numeros public, profesorii şi tineretul şcolar din oraş, care însoţeau sicriul cu torţe şi decoruri.