Academia Română

Academia Română este cel mai înalt for de ştiinţă şi de cultură din România. A fost fondată la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită în 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română. Conform statutului[1], rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii şi literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naţionale române şi cercetarea în cele mai importante domenii ştiinţifice. Cele mai reprezentative lucrări academice sunt Dicţionarul limbii române, Dicţionarul explicativ al limbii române, Dicţionarul general al literaturii române, Micul dicţionar academic şi Tratatul de istoria românilor. Academia Română are 181 de membri activi aleşi pe viaţă.La mijlocul secolului al XIX-lea, în plin proces de formare a noului stat naţional român, societatea şi lumea culturală românească aveau nevoie de o modernizare majoră şi de reforme care să accelereze progresul cultural şi ştiinţific al spaţiului românesc. Academii, în sensul vechi al cuvântului, fuseseră înfiinţate încă din secolul al XVI-lea, atât în Ţara Românească (la Bucureşti, circa 1689) cât şi în Moldova (Iaşi, 1707), care mai târziu s-au transformat în primele universităţi româneşti. Premergător apariţiei Academiei Române, s-au înfiinţat mai multe societăţi culturale, precum cele de la Braşov (1821), Bucureşti (1844), Sibiu (1881), Cernăuţi (1862). Succesorii lor au încurajat ideea înfiinţării unui institut central care să reunească cele mai importante personalităţi culturale ale României, după modelul academiilor occidentale. Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 şi programul amplu de reforme care i-a urmat au creat condiţiile necesare pentru punerea în practică a ideii înfiinţării. Intelectualii români îşi dădeau seama că unitatea politică nu era posibilă fără o unitate culturală. Ioan Maiorescu propunea, la 1860, „o societate academică care să concentreze activitatea erudiţilor români... pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naţionale”. Proiectul său nu s-a materializat, însă fiul său, Titu Maiorescu, avea să ia parte la înfiinţarea noii academii.[2] Proiectul de statut a fost elaborat la 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire şi s-au făcut primele donaţii. La propunerea lui C.A. Rosetti, locotenenţa domnească a aprobat la 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societăţii Literare Române. Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici şi a unui dicţionar-tezaur. Regulamentul prevedea formarea societăţii la Bucureşti şi numirea membrilor de către Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor.[3] Membrii urmau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii, astfel: 7 membri din vechiul regat: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti şi Ion C. Massimu, la care s-au adăugat în 1867 Titu Maiorescu şi Nicolae Ionescu; 3 din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu şi George Bariţiu; 3 din Basarabia: Alexandru Haşdeu, Constantin Stamati şi Ioan Străjescu; 2 din Bucovina: Alexandru Hurmuzaki şi Ambrosiu Dimitrovici, (înlocuit apoi de Ioan Sbiera); 2 din Banat: Alexandru Mocioni şi Vincenţiu Babeş; 2 din Macedonia: Ioan D. Caragiani şi Dimitrie Cozacovici.