Vechiul Regat Egiptean

Egiptologii consideră Vechiul Regat începând cu A III-a dinastie egipteană. Primul faraon notabil din Vechiul Regat a fost Djoser (2630-2611 î.Hr.) din dinastiea a treia, el a ordonat construirea unei piramide în trepte, în necropola Memphis de la Saqqara. O persoană importantă din timpul domniei lui Djoser a fost vizirul său şi arhitectul regal Imhotep, cel care a fost mai târziu zeificat. Acesta a fost era când fostele state antice independente egiptene au devenit cunoscute sub numele de Egipt, conducător fiind doar faraonul. Ulterior foştii conducători au fost forţaţi să-şi asume rolul de guvernatori ai Egiptului şi printre altele să se ocupe de colectarea taxelor. Egiptenii în această eră îşi venerau faraonul ca pe un zeu, crezând că el e cel ce provoacă inundaţiile anuale ale Nilului, atât de necesare pentru culturile lor. Egiptenii au observat schimbările naturii survenite în timp şi, de aceea, în această perioadă a apărut credinţa lor în ciclicitatea universului şi convingerea că Faraonul este cel de pe Pământ care lucrează pentru a asigura stabilitatea acestor cicluri. De asemenea ei înşişi s-au văzut ca un popor special ales, ca singurele adevărate fiinţe umane de pe Pământ.[1] Dinastia a patra începe cu Snofru (2613–2589 î.Cr.). În timpul acestei dinastii s-a dezvoltat arta îmbălsămării. Din această dinastie fac parte unii din cei mai cunoscuţi monarhi ai Egiptului Antic datorită faptului că lor li se datorează construcţia de piramide.Toţi faraonii acestei dinastii au construit cel puţin câte o piramidă care să le servească drept mormânt. Ca şi in cea de a III a dinastie capitala era la Memphis. [modificare]Îmbălsămarea, mumificarea şi conservarea Observaţie: a îmbălsăma şi a mumifica au în esenţă acelaşi sens. A îmbălsăma (din Latinescul in balsamum, înseamnă a "pune în balsam," o mixtură de răşini aromatice). Procedeele de mumificare sunt foarte similare deoarece în ambele cazuri corpul era uns cu unguente, uleiuri şi răşine. Cuvântul mumie provine dintr-o interpretare greşită a procesului. Corpurile a căror îmbălsămare este de o calitate slabă (în special cele din Perioada Târzie) sunt de multe ori negre şi foarte strălucitoare şi de aici s-a ajuns la părerea că acestea erau prezervate prin scufundarea lor în bitum, în Arabică cuvântul bitum este mumiya. Există multe medode moderne de conservare a corpurilor (ex. prin crionică), însă acestea nu erau la îndemâna egiptenilor în antichitate. Singura metodă cunoscută acestora era uscarea în nisip încins, însă această metodă lăsa corpul nu tocmai cu forma dorită si destul de nepotrivită pentru scopul său de a pastra suletul Ka, mai ales al unui faraon. Nilul a oferit însă soluţia. Nilul se revarsă anual şi provoacă inundaţii fertilizatoare, în lipsa acestui fenomen, Egiptul nu ar fi decât un deşert străbătut de un râu. Revărsările aduc cu ele aluviuni care fac terenul fertil. În urma retragerii apelor rămân bălţi care în timp se evaporă lăsând în urma lor o substanţă cristalină numită natron (carbonat de sodiu cristalizat) care trage şi absoarbe umezeala. În timpul Vechiului Regat, organele interne ale reginei Hetepheres au fost extrase şi depuse într-o soluţie de natron cu concentraţia aprox. 3%. Când cutia a fost deschisă s-a observat că tot ceea ce rămasese din corpul reginei nu era decât un fel de noroi. Primele încercari de mumificare au fost eşecuri totale, ceea ce i-a determinat pe cei ce se ocupau de îmbalsamare să încerce în schimb păstrarea formei corpului. Ei au făcut acest lucru prin înfăşurarea corpului în bandaje îmbibate cu raşină. Ca dovadă a nivelului înalt la care aceştia au ajuns este mumia unui muzicant al curţii (Waty) din timpul celei de a V a dinastii care păstrează încă detalii extraordinare ale feţei (riduri), bătaturi şi alte elemente. Procesul de îmbălsămare dura 70 zile. Câteva secole mai târziu a apărut o nouă tehnică de mumificare. Mai întâi îmbălsămătorii spălau interiorul şi exteriorul corpului şi îl umpleau cu un tip special de vin şi cu mirodenii. Apoi scoteau toate organele interne extrăgând creierul cu un cârlig prin nas şi umpleau corpul cu o soluţie de sare de natron. Inima era lăsată în corp deoarece egiptenii credeau că aceasta este cea care păstra suletul (Ka).După aceia toate organele interne erau puse în vase acoperite ce urmau a fi îngropate împreună cu corpul. Corpul era apoi lăsat la uscat timp de 40 zile apoi era din nou spălat cu vin şi amestecuri de mirodenii, după care se înfăşura în bandaje umede şi apoi era uscat, prin acest proces se obţinea garanţia că trupul defunctului îşi va păstra forma şi dimensiunile sale. Îmbălsămatorii adăugau apoi uleiuri aromate, parfumuri şi bijuterii pe corp, după care era pus în cosciug şi îngropat. Egiptenii credeau că fiecare om are un corp fizic şi un suflet numit 'ka' - forţa vieţii, care dăinuia şi după moarte. Ca şi în cazul unui om viu, acest ka trebuia întreţinut, el avea nevoie de divertisment şi de uneltele defunctului. Toate aceste articole erau deci plasate în mormânt. Esenţial era ca acest 'ka' să se reunifice cu corpul fizic, motiv pentru care cadavrele erau mumificate. Defunctul trebuia să se reîntâlnească cu acest 'ka' al său pentru a obţine viaţa veşnică după moarte. Cum însă corpul fizic nu putea călători din mormânt până în lumea de dincolo, această călătorie era întreprinsă de personalitatea defunctului, adică 'ba'. După ce 'ba' şi 'ka' se reunificau, porneau într-o călătorie finală spre cer, soare şi stele, unde defunctul învia din morţi ca 'akh' (spirit), dobândind viaţa veşnică. Primul pas în procesul de mumificare era îndepărtarea organelor interne, printr-o incizie efectuată în partea laterală a corpului. Inima, considerată tronul inteligenţei şi forţa vieţii, era lăsată la locul său, dar creierul era scos prin nas, cu un cârlig special, şi aruncat. Restul organelor erau păstrate în vase canopice. Cadavrul era împachetat, acoperit cu carbonat de sodiu cristalizat (un tip de sare) şi lăsat să se deshidrateze timp de 40 zile. Corpul era apoi înfăşurat în bandaje îmbibate în răşină, carbonat de sodiu şi uleiuri aromate, iar toate orificiile corpului erau astupate. În final, corpul era acoperit cu răşini şi bandajat încă o dată, iar preoţii plasau diferite amulete între straturile de bandaje. Întregul proces, însoţit de rugăciuni şi descântece elaborate, dura aproximativ 70 zile, însă corpurile astfel prelucrate s-au conservat perfect timp de mii de ani.