Analiza sistemului de fortificaţie a municipiului Bistriţa, din care făcea parte şi actualul Turn al Dogarilor, permite înţelegerea cadrului fizic de evoluţie a aşezării precum şi perceperea relaţiei dintre comunitate şi structura sa urbanistică. Bistriţa s-a format pe un teritoriu nou în care nu se găseau reţele stradale sau sisteme defensive antice, aşa cum a fost cazul altor aşezări medievale, precum Clujul, Turda, Alba Iulia. Nevoia de securitate a locuitorilor a determinat ridicarea într-o primă etapă a unei cetăţi de refugiu pe platoul dealului ce străjuieşte înspre nord aşezarea, deal care a luat numele tocmai de la cetatea cu val şi şanţ – „Burg”. O perioadă de timp acest refugiu a asigurat o oarecare protecţie locuitorilor aşezării, dar a fost o soluţie insuficientă pentru a satisface cerinţele unui centru urban.
Conform legislaţiei urbane medievale germane o aşezare atingea statutul de oraş doar dacă reuşea să-şi ridice o incintă de piatră şi să întreţină o armată proprie. Astfel, câştigarea autonomiei urbane implica şi construirea unei incinte de piatră care să delimiteze spaţiul fizic şi statutul juridic şi etic al locuitorilor cetăţii. La Bistriţa, câştigarea statutului de oraş regal şi ridicarea fortificaţiei se desfăşoară oarecum concomitent.
Realizarea acestei fortificaţii, începută în anul 1465, a presupus un uriaş efort financiar şi contribuţia susţinută a locuitorilor oraşului, dar şi inteligenţa tehnică de a folosi cât mai eficace facilităţile naturale ale terenului şi de a asigura o apărare cât mai bună.
Bistriţa, fiind aşezată pe o terasă joasă, flancată de dealuri, era greu de apărat. Singurul aliat natural era râul Bistriţa şi terenul mlăştinos din jur, care au fost exploatate cu folos, prin dirijarea unor canale, şanţuri şi amenajarea unor iazuri devenite forţe propulsatoare pentru mori şi pescării, realizând totodată un cadru suplimentar de apărare.
Următorul baraj construit consta dintr-o incintă continuă de zidărie şi un sistem complex de turnuri şi porţi, elemente definitorii ale tipologiei oraşului medieval. Într-un interval de două decenii fortificaţia a devenit funcţională, iar pe parcurs a primit o serie de îmbunătăţiri. Martorii rămaşi din zidul de incintă arată ca acesta a avut o înălţime de aproximativ 9,5 m, cu fundaţii puternice şi o grosime de până la 1,4 m. În partea superioară zidul avea o ambrazură pentru trageri, iar spre interior un drum de rond susţinut pe console de piatră sau lemn. Traseul era întărit prin bastioane de formă rectangulară care depăşesc linia incintei pentru a asigura o supraveghere cât mai bună şi a oferi unghiuri de tragere multiple, după cum arată Turnul Dogarilor de pe latura sudică a cetăţii.
Finalizarea construirii zidului avea să se încheie undeva în anul 1545, zidul ridicat având atunci o înălţime de 10 m şi o grosime de 2 m, fiind înconjurat de un şanţ de apărare cu o adâncime de 3 m, umplut cu apă printr-un canal derivat din râul Bistriţa. Tot atunci, din loc în loc, au fost amplasate nu mai puţin de 18 turnuri şi bastioane de apărare, edificii ridicate pe cheltuiala breslelor. Printre acestea de reţinut sunt : turnul rotarilor, dogarilor, frânghierilor, tâmplarilor, aurarilor, măcelarilor, şelarilor, fierarilor, croitorilor. Conform prescripţiilor din tratatele de artă militară, turnurile trebuiau să fie suficient de apropiate pentru a se apăra reciproc, şi în acelaşi timp, fiecare trebuia rămână o citadelă, o fortificaţie independentă. Singura latură pe traseul căreia nu s-a socotit necesară adăugarea de turnuri a fost latura de vest, protejată de bastioane puternice ale celor două porţi: Poarta Ungureasca şi Poarta Spitalului.
Cum Bistriţa nu s-a găsit în prima linie de rezistenţă aflate în calea primejdiilor, sistemul său de apărare s-a păstrat în formele impuse de arhitectura militară de factură gotică şi renascentistă, spre deosebire de alte burguri nevoite să-şi adapteze permanent sistemele de apărare în funcţie de evoluţia tehnicii de război şi a armelor de foc.
În urma dispoziţiilor Curţii Imperiale de la Viena, sosite în anul 1863, bistriţenii au fost nevoiţi să înceapă dărâmarea fortificaţiilor, porţilor şi turnurilor. Dărâmarea vechilor ziduri reprezenta, în mod simbolic, o rupere de trecutul bazat pe privilegii, o victorie a libertăţilor de mişcare.
Singurul turn care s-a păstrat până în zilele noastre a fost Turnul Dogarilor. Acesta a fost folosit, în trecut, ca spital pentru bolnavi psihic, dar şi ca loc de detenţie a prostituatelor, care erau puse în lanţuri înainte de a fi ţintuite la stâlpul infamiei, din Piaţa Centrală, unde gâdele oraşului le aplica lovituri cu biciul, înainte de a fi alungate din cetate cu măturile de către femeile venerabile ale oraşului.
Ulterior, turnul a avut şi alte utilităţi funcţionând ca sediu pentru cercetaşii bistriţeni şi apoi ca azil de noapte. La momentul actual, Turnul Dogarilor adăposteşte o inedită galerie de păpuşi şi măşti incluzând aproximativ 700 de exponate creaţia baronului Alexandru Misiuga.
