Şcoala pitagoreică

Şcoala pitagoreică a fost o şcoală filosofică fondată de Pitagora în secolul VI î.Hr. Pitagorismul, urmărind dezrobirea sufletului din carcera trupului, prin viaţă cumpătată în slujba binelui şi dreptăţii, a recunoscut că mijlocul de a ne ridica peste micimile vieţii este cunoaşterea adevărată a lumii. Fiindcă pitagoreicii preţuiau muzica şi armonia ei, ca mijloace de înălţare sufletească, au efectuat cele dintâi cercetări ştiinţifice asupra muzicii. La intrarea în şcoală, discipolului i se prescria un anumit timp de tăcere. Fiecare avea timpul său, stabilit în funcţie de capacitatea sa presupusă. Dicipolul tăcea şi asculta ce spuneau alţii timp de cel puţin doi ani. Cei care se găseau pe acest parcurs de tăcere şi ascultau se numeau akustikoi (auditori). Cei ce aveau voie să vorbească, să întrebe şi să-şi spună părerile, după ce învăţaseră lucrurile cele mai grele – tăcerea şi ascultarea – se numeau matematici (mathematikoi), căci vechii greci înţelegeau prin matematici geometria, muzica şi celelalte discipline superioare. Apoi, cei care treceau mai departe la cercetarea Universului şi a principiilor naturii se numeau fizicieni (physikoi ).1 Contrar aparenţelor, nu este vorba de un ritual iniţiatic. Pitagoricii supuneau pe neofiţi la o tăcere care însemna o acţiune preparatorie în vederea însuşirii ştiinţelor. Tăcând şi ascultând, discipolii "începeau să devină erudiţi" în ceea ce "se numea ekhemythia ", adică "păstrarea cuvântului" (N. Nasta, Note la Pytagoras). Încă din antichitate, s-a făcut o distincţie între pitagoricieni, care erau discipolii direcţi ai lui Pitagora, pitagorei, elevi sau urmaşi acelora şi pitagorişti, cei care trăiesc după principiile şcolii, dar din afară. Această şcoală dispare prin secolul IV î.Hr., dar continuă să existe latent până către finele lumii antice, după ce reapare prin 100 î.Hr., dând naştere neopitagorismului. Dintre toate filosofiile dinainte de Socrate, numai şcoala pitagoreică izbuteşte să supravieţuiască mai multă vreme.