Râul Bahlui

Bahlui este un râu din Moldova centrală, afluent al Jijiei. Izvorăşte în judeţul Botoşani la o altitudine de 500 metri şi curge spre sud în judeţul Iaşi prin municipiul Iaşi, vărsându-se în Jijia în apropiere de localitatea Chipereşti. Are o lungime de 119 km şi un bazin hidrografic de 2.007 km² Râul are o lungime totală de 119 km şi un debit mediu anual de 2,8 m³/s. Suprafaţa bazinului este de 2.007 km². Izvoarele sale se găsesc la o altitudine de 500 metri în zona comunei Tudora (judeţul Botoşani), în partea de est a Podişului Sucevei, mai exact în partea de nord a Dealului Mare. Bahluiul parcurge Câmpia Jijiei Inferioare pe direcţia NV-SE, trecând prin oraşele Hârlău şi Iaşi. Oraşul Iaşi este străbătut pe o distanţă de 14 km, împărţind practic oraşul în două. Cartierele prin care trece Bahluiul sunt de la NV spre SE: Dacia, Alexandru cel Bun, Mircea cel Batrân, Podul de Piatră, Podul Roş, Tudor Vladimirescu, Grădinari, Dancu. De-a lungul parcursului său, în Bahlui se varsă mai multe râuri, principalii săi afluenţi fiind Gurguiata, Duruşca, Ciric, Bahluieţ, Nicolina, Voineşti şi Valea Locei. Bahluiul se varsă în râul Jijia, în apropiere de localitatea Chipereşti (judeţul Iaşi). În secolul al XlV-lea, în bazinul superior al Bahluiului apar primele formaţiuni politice prestatale, în apropierea Hârlăului de azi, pe atunci cu denumirea de Târgul Bahluiului. O hotarnică din 1700 consemnează existenţa unor vaduri de moară pe Bahlui. Planuri de regularizare a cursului Bahluiului au existat încă din secolul al XVIII-lea. În raportul lui König din 18 februarie 1785, se propunea "(...) realizarea unui canal navigabil care va trece prin Iaşi". Într-un raport din anul 1787, contele Alexandre d’Hauterive, secretarul personal al domnitorului Alexandru Ipsilanti, a catalogat acest proiect ca fiind lipsit de eficienţă: "(...) Ce alt s-ar putea trimite din Iaşi decât noroi?" [1] Chiar dacă ideea a fost abandonată, ea a fost reluată în articolul 158 din Regulamentul Organic (1832) când s-a prevăzut că "Siretul şi Prutul (...) trebuie a se curăţi şi a se face mai îndemânatic pentru plutirea sau pentru a se face canaluri de comunicaţie, de pildă unirea Siretului cu Prutul prin râul Bahlui, care ar fi de mare folos şi pentru comercia capitalei". Ca urmare a tăierii pădurilor aflate pe malurile sale, dar şi a zăgăzuirii apelor de către proprietarii de moşii care au amenajat iazuri, debitul Bahluiul a scăzut, astfel încât "dispuet şi cu ape turbure, trist ajunge în faţa cetăţenilor capitalei, în o stare vrednică a reclama a lor compătimire" (Gazeta de Moldavia, 13 august 1851 - Bahluiul) [2] În anul 1862, ca urmare a mutării capitalei Principatelor Unite de la Iaşi la Bucureşti, omul politic moldovean Mihail Kogălniceanu cerea compensaţii economice pentru fosta capitală a Moldovei, între care şi realizarea canalului navigabil Bahlui-Prut, prin care Iaşul să devină "port-franc"[3]. În jurul anului 1880, lângă podul de cale ferată de pe linia Iaşi-Ungheni (1874), într-o baltoacă lărgită de viituri care era din vechime scăldătoarea târgului, ieşeanul Gafencu a amenajat gherete şi bufete, transformând zona în Băile Bahluiului. Fete în costume de baie, cu pantalonaşi treisferturi, îmbiau pe turişti cu cafele şi bere rece. Aceste amenajări au atras nemulţumirea unor ieşeni mai puritani, care scriau astfel prin gazete: "Neruşinare! Bahluiul tocmai acolo une curge printre locuinţe, tocmai acolo unde sînt căi de comunicaţii şi pe unde trece mai multă lume e prefăcut în scăldătoare. Sute de bărbaţi, femei şi copii se văd stînd în apă, la un loc sau alergînd pe maluri în peile goale, fapt ce nu-l putem califica decît un atentat la bunele moravuri. Ar fi bine ca poliţia să ieie măsuri pentru a îndatori pe cei înăduşiţi de călduri să meargă să se scalde în locuri dosnice, nu sub privirile trecătorilor, îndatorînd în acelaşi timp şi pe bărbaţi să nu se scalde la un loc cu femeile. ("Noua revista", 1 august 1885) [4]. Abia în octombrie 1896, Consiliul Sanitar al oraşului i-a interzis antreprenorului Gafencu să-şi instaleze cabinele la scăldătoare, pretextând că Liceul internat îşi construise o canalizare modernă cu scurgere în Bahlui [5]. Între anii 1911-1913 s-a efectuat o rectificare a albiei Bahluiului în zona municipiului Iaşi. Ca urmare a topirii zăpezilor din perioada de iarnă sau a ploilor torenţiale din perioada de vară, Bahluiul ieşea din matcă şi inunda partea de jos a oraşului (până la Fabrica de Ţigarete şi la Gara Iaşi), transformând-o într-o mlaştină. Nu existau diguri de protecţie care să elimine pericolul de inundaţii. Documentele de epocă amintesc de inundaţiile de proporţii din anii 1871 şi 1932 (ultima fiind descrisă în romanul "Turnuri sub apă" al lui Sandu Teleajen). În anii '60-'70 ai secolului al XX-lea, sub coordonarea primarului Ioan Manciuc, s-au efectuat lucrări de regularizare a albiei râului Bahlui, ca urmare a inundaţiilor care ameninţau municipiul Iaşi (în special cartierele Dacia, Alexandru cel Bun sau Mircea cel Bătrân). S-au construit cu acest prilej diguri de protecţie. Realizarea acestor lucrări a presupus investiţii de 120 de milioane de lei (echivalentul a 15 milioane de dolari) [6], fiind amenajate 13 lucrări hidrotehnice complexe (apărare contra inundaţiilor, irigaţii, piscicultură, alimentări cu apă industrială). În anii '80 ai secolului al XX-lea, specialiştii Ministerului Mediului au elaborat un proiect de transformare a Bahluiului în râu navigabil, dar acesta a fost abandonat de conducerea de atunci a ţării, nefiind considerat o prioritate. Proiectul prevedea îndreptarea cursului sinuos al Bahluiului între localitatea Leţcani şi municipiul Iaşi, în zona străzii Cicoarei, prin crearea unui canal Leţcani-Iaşi, prin care să se redea municipalităţii câteva zeci de hectare de teren pentru dezvoltarea unor proiecte investiţionale [7]. Ca urmare a faptului că nu s-a efectuat timp de aproape 40 de ani nici o lucrare de decolmatare şi igienizare a râului, iar întreprinderile industriale din judeţ au deversat substanţe poluante în apă (în principal azotaţi şi fosfaţi), Bahluiul a devenit un râu poluat. Pe lângă acestea, unii cetăţeni ai municipiului Iaşi au aruncat deşeuri în albia acestuia (în special în zonele periferice) [8]. În anul 2004, conform analizelor efectuate de către Direcţia Ape Prut, Bahluiul se încadra la clasa a patra de poluare - din cinci existente, apa sa putând fi folosită doar în agricultură şi piscicultură [9]. În prezent, există staţii de epurare a apelor în oraşele Hârlău, Târgu Frumos, Podu Iloaiei şi Iaşi.