Poarta maramureşeană

Porţile de lemn ale gospodăriilor tradiţionale din Maramureş sunt situate îndeosebi în satele de pe văile Mara, Cosău şi Iza, dar şi în unele localităţi din Ţara Lăpuşului. Construite în general pe trei stâlpi şi un „fruntar” (pragul de sus al porţii) din lemn de stejar, având „hăizaşul” (acoperişul) şindreluit, porţile din această zonă au fost comparate adesea cu veritabile „arcuri de triumf”, pe sub care ţăranii treceau cu demnitate, mândri de originea lor nemeşească. Salba de porţi monumentale e mărturia vie a unei realităţi istorice mai aparte: în perioada feudală, din rândul obştelor maramureşene s-a ridicat o clasă de cneji, care periodic îşi alegea voievodul; puterea şi privilegiile nobililor au fost atent fragmentate şi distribuite unui număr din ce în ce mai mare de familii. Secole de-a rândul, această castă (de proporţii obşteşti) a rezistat încercărilor de lichidare a privilegiilor. Aşa se explică uluitorul rezultat al unei statistici austriece din secolul al XVIII-lea, care situa Maramureşul „pe primul loc în întreg imperiu, în ceea ce priveşte procentul nobililor raportat la totalitatea populaţiei comitatului.” Au fost înregistraţi, pe baza înscrisurilor autentice, circa 15.000 de nemeşi, cei mai mulţi descendenţi ai vechilor familii cneziale româneşti locale. Aspectul e extrem de important, căci numai nemeşii aveau privilegiul să-şi ridice porţi înalte în faţa gospodăriilor, în timp ce oamenii simpli nu aveau dreptul decât la vraniţe (confecţionate din pari montaţi paralel pe o ramă dreptunghiulară şi cu o diagonală, pentru a-i fixa, şi care se deschidea într-o parte). Maramureşul a fost, deci, la un moment dat, o enclavă imperială unică, populată cu ţărani de viţă nobilă. Porţile cu stâlpi sculptaţi şi şindrilă sunt relicva unei organizări sociale care a funcţionat până în secolul al XX-lea. „Ataşamentul localnicilor faţă de aceste valoroase construcţii, cu atât de profunde rădăcini în tradiţiile de cultură şi artă, cât şi în istoria social-politică a Maramureşului este ilustrat de faptul că până azi s-a păstrat obiceiul de a categorisi gospodării după porţi. Până şi azi, când întrebi de vreun sătean de-al lor, oamenii bătrâni îţi indică «poarta» de la casa unde locuieşte acela, formularea semnificând cinstirea pe care i-o acordă” (scria în 1977, Francisc Nistor). Construcţia, incizarea motivelor şi actul de trecere pe sub pragul porţii suportau fiecare un ritual aparte, pe baza unor credinţe profunde (cu conotaţii mai degrabă mitice). Astfel, tăierea stejarului trebuia să coincidă cu o perioadă de nopţi cu lună plină – pentru a îndepărta din jurul gospodăriei orice nenorociri şi toate „ceasurile rele”. Apoi, transportul lemnului din pădure trebuia să se facă într-una din zilele lucrătoare „de dulce” (marţi, joi sau sâmbătă), în virtutea credinţei că astfel lemnul va fi aducător de noroc. Sub stâlpul care leagă pragul se puneau „bani, agheasmă şi tămâie, ca să nu se apropie ciuma.” Iar pentru apărarea averii şi a casei, pe stâlpi se incizau figuri antropomorfe, protectoare. Motivele sculptate aveau substraturi magice (unele), însă decodificarea celor mai frecvente elemente utilizate de meşterii populari ne permit incursiuni într-un univers mitologic, antecreştin: funia, nodurile, rozetele solare - cu variaţiile: cerc simplu, cercuri concentrice, soare cu chip omenesc, toate având la origine un ancestral cult solar –, apoi pomul vieţii („simbolul vieţii fără de moarte şi al rodniciei nesfârşite”), motivul şarpelui (păzitorul gospodăriei), chipul omenesc, păsările, dintele de lup, bradul ş.a.m.d. Pentru ţăranul maramureşean, trecerea pe sub hăizaşul porţii devenea aproape un act ceremonial, purificându-se mental de relele lumii profane pentru a intra curat în universul casnic al gospodăriei şi familiei. În toate culturile tradiţionale, trecerea pe sub o poartă, mai mult sau mai puţin grandioasă, simbolizează o transformare (de suprafaţă ori structurală, fizică sau virtuală).