Partidul Comunist al Chinei (numele oficial), cunoscut mai ales ca Partidul Comunist Chinez, (în limba chineză: 中国共产党) este partidul de guvernământ din Republica Populară Chineză. Partidul a fost înfiinţat în 1921, a luptat împotriva Kuomintangul în timpul războiul civil din China, care s-a încheiat cu victoria comuniştilor în revoluţia chineză. Cu peste 70 de milioane de membri, (5% din populaţia totală a Chinei), PCC este cel mai mare partid politic din lume.
Din deceniul al şaptelea al secolului trecut până la moartea principalului lider al partidului, Mao Zedong, partidul Comunist Chinez a fost principala sursă de inspiraţie pentru mişcările sociale comuniste din întreaga lume. În timpul deceniului al şaptele şi al optulea, ideile sale politice cunoscute ca "maoism", a reprezentat o ramură puternică a comunismului, care a existat în opoziţie cu "Revizionismul în mişcarea socialistărevisionism". sovietic. După moartea lui Mao (1976), PCC a adoptat linia politica numită Comunism cu caracteristici chineze şi a iniţiat reforma economică chineză. În zilele noastre, în cea mai mare parte datorită acestor schimbări politice, se consideră că PCC şi-a pierdut influenţa pe care o avea cu o generaţie în urmă. Actualele politici ale partidului Comunist Chinez sunt respinse cu hotărâre de cei mai mulţi comunişti ca fiind capitaliste. Este vorba în special de comuniştii antirevizionişti şi de cei neostângiştii din rândurile PCC. Azi, persoanele cu pregătire superioară din Republica Populară Chineză sunt cele care se pare că sunt cele mai dornice să devină membri de partid datorită avantajelor economice pe care le asigură aparteneţa la PCC.[1]
Partidul Comunist Chinez este sprijinitorul formei de guvernământ a unui singur partid. În perioadele de relativă liberalizare politică, influenţele persoanelor şi organizaţiilor din afara structurilor oficiale ale partidului comunist au avut tendinţa să crească, dar asemenea sanse s-au repetat doar de câteva ori de-a lungul timpului. Începând din deceniul al nouălea al secolului trecut, cum ataşamentul pentru ideologia marxistă a părut că este în scădere, partidul a început să apeleze la naţionalism pentru a-şi legitima existenţa. Schimbarea de la socialism la naţionalism a avut şi efectul secundar, începând cu 2003, al încălzirii relaţiilor cu fostul inamic, Kuomintangul.[1]
