Mănăstirea Horezu

Mănăstirea Horezu (Mănăstirea Hurezi), cea mai de seamă ctitorie a domnului martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), sinteză a artei româneşti din acel timp, a fost construită între anii 1690 şi 1693, biserica mare a aşezământului fiind târnosită la 8 septembrie 1693. Însemnările marelui domnitor, aflate în biblioteca mănăstirii, arată că "într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie şi am început a zidi mănăstire". Interesul domnului Constantin Brâncoveanu pentru ridicarea acestui sfânt lăcaş este documentat şi în crezul său, aşa cum apare el pe pisania care se află deasupra uşii de intrare în biserica mare a mănăstirii: "Nu voi intra în sălaşul case mele, nu voi sui pe aşternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi pleoapelor mele dormitoare şi repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iocob". Lucrările de construcţie şi decorare ale ansamblului au fost date spre supraveghere lui Pârvu Cantacuzino, vărul primar al domnitorului. După moartea acestuia în anul 1691 este numit ispravnic Cernica Ştirbei, fost mare armaş. Definitivarea lucrărilor a avut loc în toamna anului 1697[2], dar biserica mare fusese terminată deja în 1693[3]. Bolţile bisericii fuseseră finisate în iunie 1692[4], dată după care fură iniţiate lucrările de pictură murală. Iată ce nota în însemnările sale marele domn: ...septembrie 6, miercuri, am sosit la Hurezi şi mănăstirea am târnosit la septembrie 8 vineri...[5]. Mănăstirea, cel mai mare ansamblu monastic din România, este construită pe valea râului Romanii de Jos, în satul care la acea vreme se numea Hurezi (actual Romanii de Jos), nume care ulterior a fost luat de târgul de peste deal, actualul oraş Horezu, într-un colţ pitoresc sub munţii Căpăţânii, unde singurătatea şi liniştea este tulburată doar de strigătul huhurezilor, pasărea care a dat şi denumirea locului[6]. La data întemeierii exista în vecinătatea Hurezilor un schit, al cărui ctitor rămâne necunoscut[7]. Satul se afla în domeniul Brâncovenilor încă înainte de urcarea pe tron a întemeitorului mănăstirii actuale[8]. Meşterii care creează această capodoperă, impulsionaţi de spiritul ctitorului Constantin Brâncoveanu, sunt Istrate lemnarul, Vucaşin Caragea pietrarul şi Manea vătaful zidarilor. Cei care au executat pictura, terminată la 30 septembrie 1694, au fost Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe şi Ichim. Ei imortalizează în pronaosul bisericii mari chipurile celor două familii, familia Brâncoveanu şi familia Cantacuzino. Lăcaşul este o remarcabilă realizare a artei brâncoveneşti, care se distinge prin originalitate, măestria liniilor şi culorilor. Iată ce spunea despre execuţia măiastră a pridvorului sfântului lăcaş marele istoric al neamului, Nicolae Iorga: "Frumos pridvor pe stâlpi lucraţi cu o mare bogăţie de podoabe... cu un rând de stâlpi tot aşa meşteşugiţi sculptaţi... flori de piatră în jurul uşii celei mari şi a tuturor ferestrelor". În lucrarea sa "Bizanţ după Bizanţ", Iorga caracteriza mănăstirea cu formele ei renascentiste drept "...continuatoare a civilizaţiei romane, ai cărei moştenitori în Europa de Răsărit sunt românii" [9]. La 25 aprilie 1695 ilustrul ctitor al lăcaşului înzestrează mănăstirea, aşa cum reiese dintr-un hrisov, cu o serie de moşii din Vâlcea, Dolj, Mehedinţi şi Ilfov.