Filip al IV-lea al Spaniei

Filip al IV-lea (Felipe IV) (n. 8 aprilie 1605 — d. 17 septembrie 1665) a fost rege al Spaniei din 31 martie 1621 până în 1665, la moartea sa, suveran al Ţărilor de Jos spaniole, şi rege al Portugaliei (ca Filip al III-lea) până în 1640. Filip al IV-lea, cel mai mare fiu al lui Filip al III-lea şi al Margaretei de Austria, s-a născut la Valladolid. Era cunoscut ca „Regele Planetă”, de la Soare, a patra planetă în astronomia acelor vremuri. Domnia sa, după câţiva ani de succese necapitalizate, a fost caracterizată de declin şi conflicte militare şi politice. A fost considerat responabil de declinul Spaniei, care cu toate acestea s-a datorat în mare parte unor cauze organice, dincolo de puterile unui singur suveran. Filip avea cu siguranţă mai multă energie, atât psihică cât şi mentală, decât tatăl său ezitant. Traducerea sa în manuscris a textelor lui Francesco Guicciardini încă există, şi a fost un bun călăreţ şi vânător. Gustul său pentru arte a fost reflectat de protejarea pictorului de la curtea sa, Diego Velázquez; dragostea lui pentru literatură de avantajele acordate unui Lope de Vega, Pedro Calderón de la Barca, şi altor dramaturgi consacraţi. Este creditat, deşi nu este nimic sigur, cu contribuţii în mai multe comedii. A început de asemenea construirea Palatului Buen Retiro din Madrid, din care au mai rămas părţi în apropierea muzeului Prado. Bunele sale intenţii nu l-au ajutat însă la guvernarea statului. Simţind că încă nu era capabil să guverneze când a urcat pe tron la doar şaisprezece ani, s-a lăsat ghidat de cei mai capabili oameni pe care i-a putut găsi. Favoritul său, Contele-Duce de Olivares, a fost mult mai onest şi capabil decât predecesorul său, Ducele de Lerma, şi poate cel mai potrivit pentru funcţia de ministru principal din toată Spania acelor vremuri. Filip însă nu a avut încredere că se poate lipsi de influenţa lui Olivares când a devenit major. Încurajat de însuşi Olivares, s-a delectat cu distracţii frivole. Până în 1643, când dezastre pe toate planurile au dus la demiterea atot-puternicului ministru, Filip pierduse în mare parte capacitatea de a se dedica unei munci intense. După o scurtă încercare de a organiza administraţia celui mai costisitor şi prost organizat stat multinaţional din Europa, a revenit la indolenţa sa iniţială, lăsându-i pe alţi favoriţi să guverneze. Opiniile sale politice erau cele moştenite de la tatăl şi bunicul său. Considera că e de datoria sa să sprijine Casa de Habsburg şi cauza Bisericii Catolice împotriva protestanţilor, să îşi impună suveranitatea asupra olandezilor, şi să extindă teritoriile familiei sale. Exasperarea poporului său din cauza stării de război perpetue, împotriva Olandei, Franţei, Portugaliei, forţelor protestante din Sfântul Imperiu Roman şi Marii Britanii, a fost privită de monarh cu înţelegere, dar o considera o neplăcere inevitabilă, din moment ce nu i se putea cere să renunţe la drepturile sale legitime, sau să renunţe la ceea ce el considera cauza lui Dumnezeu, a Bisericii şi a Casei de Habsburg. A fost idealizat de contemporani ca fiind un model de rege baroc. În exterior a avut o ţinută de solemnitate rigidă, şi a fost văzut râzând în public doar de trei ori. Dar, în privat, la curtea sa corupţia era în floare. Istoricii victorieni au pus în mod puritanist moartea timpurie a fiului său cel mare, Baltasar Carlos, pe seama orgiilor, încurajate de gentlemenii care au fost încredinţaţi cu educaţia tânărului. Asta l-a şocat pe rege, dar nu pentru mult timp. Filip al IV-lea a murit cu inima sfâşiată în 1665, exprimându-şi speranţa pioasă că fiul său supravieţuitor, Carol, va fi mai norocos decât el. La moartea sa, un catafalc a fost construit la Roma pentru a îi comemora viaţa.