Copoi ardelenesc

Rezultatele unor cercetări istorico-arheologice [2] atestă că, la stabilirea lor în bazinul panonic, ungurii au adus cu sine, în afară de ogari şi câini ciobăneşti, o rasă de copoi. Potrivit unor cercetători (J. Matolcsi, A. Standeisky), acest copoi ar proveni din încrucişări în Rusia între rase "fino-ugrice" (de tip Laika) şi rase de câini central-asiatici, aduşi de popoare turcice. Din aceste încrucişări provine şi bracul rusesc (numit şi copoiul tătar sau de Kostroma , lângă Iaroslavl: ruskaia gonceaia, tatarskaia gonceaia, kostromskaia gonceaia), din regiunile de la Volga şi Kama, ale Rusiei (regiuni din care au provenit triburile protomaghiare şi în care vestigiile arheologice atestă pentru mileniul I vânătoarea călare şi cu câini)[3] [4]. Bracii de tip rus, probabil aduşi de triburile ungare imigrate din Ucraina în Pannonia (sec. IX-X), pare să fi fost încrucişată apoi cu copoiul celtic (Canis segusius[5]), răspândit în regiunea bazinului panonic, sau cu urmaşi ai lui, între care şi copoiul pannonic. Potrivit unor cercetători (de exemplu, biologul Tamás Fodor (biolog)[6], copoiul celtic este strămoşul raselor de copoi din zona Alpilor estici (Austria) şi din Europa de sud-est (de ex. bracul istrian, Serbian hound = Balkanski gonič, bracul grecesc Hellinikos ichnilatis) şi în acelaşi timp strămoşul rasei vişlă (maghiară). Denumirea maghiară kopó („copoi”) a apărut prima oară în documentele oficiale maghiare medievale, redactate în limba latină. O diplomă emisă în 1237 la Pannonhalma conţine referirea: Vdornici de uilla Borost quorum nomina Itol Copou. Atestări în alte diplome: 1240, Quorum nomina sunt hec Copo Bene Ceke; 1293, Iwau Leseu Kopou Nuzo Nertheu Lukeu et Thuzon servientes (denumiri ocupaţionale: Ivó, Leső, Nyúzó, Lükő és Thuzon); 1399, Thomam dictura Kopó; 1422, Dominico Kopó (nume de familie); 1492, Vrbanus Kopo. In 1752, [7] kopó. [8] Se presupune că termenul este derivat din cuvinte care în maghiară au sensurile "a prinde, a capt(ur)a, a înhăţa, a apuca" (kopó, kapó, kapni; vadat elkapó "care apucă vânatul"). Primele ilustraţii se află în Codex Albensis, redactat la Székesfehérvár în anii 1100-1120: copoi cu iepure; în miniaturi colorate din Chronicon pictum vindobonense (1374-1376): copoi în diferite culori. Şi o miniatură dintr-un codex (sec. al XV-lea) care îl prezintă pe regele Sigismund de Luxemburg cu un copoi în faţa tronului. Pe o cupă de argint gravată din Transilvania (sec. al XVII-lea) sunt reprezentaţi doi copoi la o vânătoare de urşi. Familiile Rákóczi şi Zrínyi aveau cel mai bun tip de copoi, supranumit unguresc negru. Potrivit izvoarelor istorice, şi principele György Rákóczi I avea ogari şi copoi renumiţi. Curţile nobiliare din Transilvania posedau numeroşi câini de vânătoare. Lângă curţile nobiliare erau construite dependinţe pentru copoi şi crescători. Denumirea latină a ocupaţiei era canifer. Multe localităţi în care erau staţionaţi caniferii regelui şi ai altor aristocraţi au nume după rasa canină respectivă: Kopó (satul copoierilor), Agárdi (satul ogarilor), Ebesfalva (satul câinilor), Abosfalva[9] (satul câinilor) Peszér (canifer), Vizslás (satul vişlelor) etc. Paznicii de câini şi copoierii contelui István Thököly[10], în anul 1666, vânau în jurul localităţii Késmárk (Kežmarok (astăzi Slovacia) cu ogari, vişle şi copoi. Principele transilvănean, Mihály Apafi I [11], avea 54 de vişle, 83 de copoi, 125 de ogari; aristocratul József Bornemissza, în secolul al 18-lea, avea 80 de copoi şi 25 de ogari. Mare vânător, scriitor şi crescător de copoi (limier)i a fost contele ardelean Sándor Újfalvi (1792 – 1866). O pictură cu scenă de vânătoare, realizată de artistul plastic György Vastagh (1834-1922), din anii 1860, îl înfăţişează pe Újfalvi călare, având alături doi copoi şi un mistreţ răpus; într-un alt tablou, pictorul l-a imortalizat pe conte alături de doi copoi şi un urs vânat. Prima descriere a acestei rase îi aparţine lui Dénes Pák, în lucrarea Ştiinţa vânătoarei (1829)[12]. Avea mai multe denumiri: până în 1729 era numit copoi unguresc şi copoi de pădure (erdei kopó), copoi roşcat (vörös kopó), copoi ardelenesc cu picioare lungi şi cu picioare scurte, copoi unguresc negru etc. Schimbările structurale din Ungaria în sec. XIX., desecările, diminuarea suprafeţelor silvice au restrâns vânătoarea cu copoi din zonele montane ale Transilvaniei şi Slovaciei. Prima înregistrare oficială datează din 1886 într-o monografie dedicată originii raselor de câini din Ungaria[13], cu denumirea magyar kopó (copoi maghiar). În 1899 a fost înfiinţată Asociaţia Chinologică Maghiară[14]. Până în 1944, înregistrarea copoilor o făcea Magyar Vizsla Klub (Clubul Vişlei Maghiare). În Ardealul de Nord, în anii 1940, acest copoi a făcut parte din dotarea unităţilor de jandarmi ("jandarmi cu pană de cocoş" la pălărie), ceea ce, în perioada postbelică, a fost defavorabil pentru renumele acestei rase. În legile referitoare la vânătoare apărute în România în anii 1921, 1932, 1947, rasa a fost declarată "fiară răpitoare" (Legea din 1947/2, art. 8, alin. j), această rasă fiind pe cale de dispariţie. Între anii 1944 şi 1969 nu a fost înregistrat niciun cuib. Potrivit evidenţelor FCI, rasa s-a stins total. Totuşi în mâna vânătorilori ţărani au mai rămas câteva exemplare. În anii 1960 Lajos Győrffy, medic veterinar al Federaţiei Maghiare a Vânătorilor, şi biologul Tamás Fodor au căutat în Ungaria exemplare pursânge pentru revitalizarea rasei. Au căutat şi în Transilvania. Prin ing. Imre Bogdán[15] şi mai ales prin dr. László Bodor, medic în Sighet au ajuns la Petru Nistor din aceeaşi localitate, care avea 7-8 copoi ardeleneşti rasă pură. De la el au fost cumpăraţi doi căţei şi duşi la grădina zoologică din Budapesta. Ulterior au găsit şi alţi copoi ardeleneşti de rasă pură. De exemplu, cu ajutorul doctorilor Attila Kelemen[16] şi Géza Bóka au găsit în 1962-1963 exemplare la Jeica, Bistriţa-Năsăud. Aşa a început revitalizarea rasei, coordonată de dr. Csaba Anghi[17] şi dr. Ákos Szederjei. În 1966, FCI a recunoscut oficial rasa cu numărul de standard 240/a, iar în 1968 i l-a schimbat: 241. Standardul a suferit modificări ulterioare, dar de fiecare dată se vorbea de două varietăţi. În 2004 guvernul Ungariei a declarat patrimoniu naţional rasele considerate a fi de origine maghiară, între care şi copoiul ardelenesc (Decizia OGY, anexa 32/2004 (IV. 19)). Cea mai detaliată descriere a rasei, din secolul al XIX-lea, se datorează ornitologului şi vânătorului braşovean Ede Czynk (1851 - 1899). Întru-un articol în limba germană, cu titlul Die Siebenbürger Bracke (Bracul transilvănean), apărut post-mortem în 1901 pe paginile revistei germane de vânătoare Waidmannsheil!, el afirma[18]: