Braşov

Braşov este un judeţ din România aflat în sud-estul Transilvaniei, care include regiunile istorice Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului şi Altland-ul săsesc. Situat în partea centrală a ţării, pe cursul mijlociu al râului Olt, în interiorul arcului Carpatic şi deţinând 2,3% din suprafaţa ţării (5351 km2), judeţul Braşov se învecinează cu opt judeţe. La est se mărgineşte cu judeţul Covasna, în sud-est cu judetul Buzau, în sud cu judeţele Prahova, Dâmboviţa şi Argeş, la vest cu judeţul Sibiu, iar în nord cu judeţele Mureş şi Harghita. Municipiul Braşov (reşedinţa judeţului) este situat la 25o30' longitudine estică şi 45o45' latitudine nordică cu o altitudine medie de aproximativ 600 m faţă de nivelul Mării Negre. Relieful judeţului este accidentat şi creşte în altitudine de la nord spre sud. La nord se află Depresiunea Făgăraşului şi Depresiunea Braşov, despărţite de către culmile scunde ale Munţilor Perşani, iar la nord-vest se întinde o parte din Podişul Târnavelor. Spre sud se înalţă versantul nordic al Făgăraşului, care depăşeşte în unele locuri 2000m altitudine, Munţii Bucegi, Piatra Craiului, Postăvaru, Piatra Mare, Munţii Ciucaş şi o parte din Munţii Întorsura Buzăului. Prezenţa din timpuri străvechi a omului în judeţul Braşov este semnalată în numeroase puncte, încă din perioada anilor 60.000 - 40.000 î.Hr. Aşezările umane au persistat mai apoi, neîntrerupt, traversând epoca pietrei cioplite, neoliticul, epoca bronzului şi, în final, epoca fierului. Nenumărate piese decoperite (vase de lut, arme din diferite materiale, monede, obiecte de podoabă, unelte agricole şi de meşteşugărit etc.) atestă larga dezvoltare a civilizaţiei locale. În această zonă au locuit dacii cumidavensi, având centrul principal la Cumidava (Râşnov). În această perioadă, zona judeţului a cunoscut o vastă înflorire din toate punctele de vedere, atât materiale cât şi culturale. După epoca cuceririi romane, viaţa şi-a continuat acelaşi ritm, sub supravegherea Cohortei "VI Nova Cumidavensium Alexandrina". Autorităţile de ocupaţie au adus meşteri care au dezvoltat infrastructura, construind castre, apeducte şi drumuri. După retragerea legiunilor aureliene, populaţia autohtonă care a rămas fără intrerupere a cunoscut populaţii migratoare care au trecut prin această zonă atrase de bogăţia locurilor. Cea mai pregnantă amprentă şi-au pus-o triburile slave, aşezate în număr mare, care au lăsat o seamă de mărturii - mai ales în toponimii şi hidronimii. Secolele X-XI marchează cristalizarea primelor formaţiuni politice în zona Ţării Făgăraşului şi Ţării Bârsei. Astfel, la 1003, ducatul lui Kean, care se întindea şi asupra acestor teritorii, este cucerit de către regele ungar Ştefan. Ducatul lui Kean (strămoşul lui Salanus) era intre Dunăre şi Tisa. El trebuie raportat, desigur, la dominaţia Primului Ţarat Bulgar în zonă, dominaţie care, fără să aibă amploarea susţinută de unii istorici, a fost, totuşi, o realitate.[2] Se pare totuşi că, vreme de două secole, regalitatea maghiară nu şi-a putut exercita suveranitatea deplină asupra acestor locuri, astfel încât de abia după 1200 au putut fi colonizaţi saşii, secuii şi teutonii. Multă vreme, românii s-au condus după Jus valahicum antiqua lex, obiceiul pământului, iar Ţara Făgăraşului a fost o feudă a Ţării Româneşti de-a lungul secolelor XIV-XV, cu drept de vamă încă din secolul al XIII-lea . Pe la 1290, o oaste românească pornită din Făgăraş şi condusă de legendarul Negru Vodă "descalecă" în Ţara Argeşului, la Câmpulung Muscel, şi pun bazele Ţării Româneşti de mai târziu.