Bătălia de la Tours (10 octombrie 732), adesea numită bătălia de la Poitiers, în arabă بلاط الشهداء (Balâ al-Shuhadâ’) Curtea Martirilor[5] a avut loc lângă oraşul Tours, aproape de graniţa dintre teritoriul Franc şi regiunea independentă Aquitania. Combatanţii au fost francii şi burgunzii [6][7] sub conducerea lui Charles Martel împotriva unei armate invadatoare a califatului Umayyad, în frunte cu Abdul Rahman Al Ghafiqi, governatorul general al provinciei al-Andalus. Francii au fost victorioşi, Abdul Rahman Al Ghafiqi a fost ucis, iar Martel şi-a extins influenţa înspre sud. Detalii legate de bătălie, inclusiv locul exact al desfăşurării şi numărul de combatanţi, nu se pot determina din sursele care au supravieţuit.[8]
Cronicarii secolului al IX-lea, care au interpretat rezultatul bătăliei ca fiind rezultatul judecăţii divine în favoarea sa, i-au dat lui Charles porecla Martellus ("Ciocanul"), probabil amintind de Iuda Macabeul ("Ciocanul") din revolta Macabeană.[9][1] După cum cronicarii de mai târziu l-au lăudat pe Charles Martel ca fiind "campionul Creştinătăţii, istoricii secolelor 18 şi 19 au început să se refere la această bătălie ca fiind un moment decisiv în lupta împotriva Islamului.[10] [11]
Deşi istoricii contemporani sunt de păreri diferite referitor la faptul că victoria a fost sau nu responsabilă pentru salvarea Creştinătăţii şi oprirea cuceririi Europei de către Islam, bătălia a pregătit stabilirea fundaţiilor Imperiului Carolingian şi a dominaţiei france asupra Europei timp de un secol.
Bătălia a avut loc după douăzeci de ani de cuceriri Umayyade în Europa, începând cu invazia regatelor creştine ale vizigoţilor din peninsula Iberică în 711 şi continuând în teritoriile france din Galia, foste provincii ale Imperiului Roman. Campaniile militare ale Umayyazilor au ajuns până înspre nord în Aquitania şi Burgundia, incluzând o bătălie mare la Bordeaux şi un raid la Autun. Unii istorici susţin că victoria lui Martel a oprit avansul forţelor Umayyade spre nord din peninsula Iberică şi a salvat religia creştină în Europa în timpul unei perioade când Islamul şi-a impus dominaţia asupra resturilor Imperiilor Roman şi Persan. [13] Alţii susţin că bătălia înseamnă doar respingerea unui raid şi nu a fost un eveniment marcant.[14]
Locul exact al bătăliei de la Tours nu se cunoaşte nici astăzi. Sursele istorice păstrate, atât islamice cât şi creştine, sunt similare în unele detalii şi contrastează în altele. Majoritatea istoricilor presupun că cele două armate s-au ciocnit la încrucişarea râurilor Clain şi Vienne, între Tours şi Poitiers. Numărul de combatanţi de ambele părţi nu se cunoaşte. Unele estimări apreciază că umayyazii aveau circa 80.000 de oameni, iar francii în jur de 30.000[15][16]. Istoricul Edward J. Schoenfeld respinge estimările vechi de 60–400.000 umayyazi şi 75.000 franci, susţinând că "estimările de peste 50.000 de soldaţi de ambele părţi sunt imposibile din punct de vedere logistic"[8]. Alt istoric militar contemporan, Victor Davis Hanson, crede că ambele armate aveau mărimi aproximativ egale, circa 30.000 oameni[17]. Istoricii moderni sunt probabil mai aproape de adevăr decât sursele medievale, deoarece estimările moderne sunt bazate pe abilităţile logistice ale regiunilor rurale de a susţine aceste numere uriaşe de oameni şi animale. Atât Davis cât şi Hanson subliniază că ambele armate trăiau din resursele provinciale, nici una din ele neavând un sistem de aprovizionare pus la punct.
Pierderile suferite sunt necunoscute, dar cronicarii de mai târziu au scris că Martel a pierdut doar circa 1.500 de oameni, în timp ce umayyazii ar fi suferit pierderi masive de până la 375.000 oameni. Aceste numere au fost notate în Liber pontificalis pentru victoria ducelui Odo din Aquitania la bătălia de la Toulouse (721). Diaconul Paul menţionează corect în a sa Historia Langobardorum (scrisă circa 785) că Liber pontificalis a numit aceste cifre în relaţie cu victoria lui Odo la Toulouse (deşi a scris că Charles Martel a luptat alături de Odo), însă cronicarii de mai târziu, probabil "influenţaţi de Cronica lui Fredegar, au atribuit numărul de victime sarazine doar lui Charles Martel, iar bătălia în care au căzut a devenit fără ambiguitate cea de la Poitiers."[18] Vita Pardulfi, scrisă în mijlocul secolului al optulea, raportează că după bătălie forţele lui Abd-al-Raḥmân's au jefuit şi pârjolit totul în cale până la Limousin pe drumul de întoarcere la Al-Andalus, ceea ce implică faptul că nu au fost distruse în modul menţionat în Cronica lui Fredegar.
Invazia Hispaniei şi ulterior a Galiei, a fost condus de dinastia Umayyadă (în arabă بنو أمية banū umayya / الأمويون al-umawiyyūn), prima dinastie de califi a Imperiului Islamic după ce domnia celor Patru Califi (Abu Bakr, Umar, Uthman şi Ali) a luat sfârşit. Califatul Umayyad era la vremea aceea (posibil) pricipala putere militară a lumii. Califatul a fost extins mult în timpul Umayyazilor. Armatele musulmane au cucerit Africa de Nord şi Persia spre sfârşitul anilor 600, mărind graniţele imperiului de la peninsula Iberică în vest, la Pakistanul de astăzi în est. Imperiul Islamic al Umayyazilor a fost un domeniu vast care cuprindea mai multe naţii. Umayyazii au distrus cele două mari puteri precedente, Imperiul Sassanid, pe care l-a absorbit complet, şi Imperiul Bizantin, majoritatea căruia a fost de asemenea asimilată, incluzând Siria, Armenia şi Africa de Nord, deşi Leo Isaurianul a apărat cu succes Anatolia la bătălia de la Akroinon (739), în campania finală a dinastiei Umayyade.[20]
Francii sub comanda lui Charles Martel au fost principala putere militară din vestul Europei. Teritoriul acestora era compus din majoritatea Germaniei de astăzi, ţările de jos şi o parte din Franţa (Austrasia, Neustria şi Burgundia). Regatul Franc era în curs de a deveni prima putere imperială din Europa de după căderea Imperiului Roman, în timp ce lupta împotriva hoardelor de barbari de la hotare, ce de exemplu ferocii Saxoni, şi oponenţi interni ca Eudes, ducele Aquitaniei.
Trupele umayyazilor, sub conducerea lui Al-Samh ibn Malik, guvernatorul-general al provinciei al-Andalus, au invadat Septimania în 719, după ce au năvălit peninsula Iberică. Începând din anul 720, Al-Samh şi-a organizat capitala la Narbonne, numită de mauri Arbūna. Odată ce portul Narbonne a fost asigurat, umayyazii au atacat şi cucerit cu repeziciune oraşele slab apărate Alet, Béziers, Agde, Lodève, Maguelonne şi Nîmes, aflate sub controlul vizigoţilor.[21]
Campania militară a umayyazilor în Aquitania a suferit o întârziere temporară la bătălia de la Toulouse (721), când ducele Odo al Aquitaniei (cunoscut şi ca Eudes cel Mare) a spart asediul oraşului Toulouse, surprinzând forţele lui Al-Samh ibn Malik şi reuşind să-l rănească mortal pe guvernatorul-general Al-Samh ibn Malik însuşi. Această înfrângere nu a oprit însă incursiunile în vechea Galie romană, deoarece arabii, bazaţi în Narbonne şi aprovizionaţi fără probleme pe mare, au pornit spre est în anii 720, ajungând până la Autun în Burgundia (725).
Ameninţat de umayyazi la sud şi de franci la nord, în 730 Eudes s-a aliat cu emirul berber Uthman ibn Naissa, numit "Munuza" de franci, guvernatorul zonei care mai târziu a devenit Catalonia. Ca zălog, Uthman a primit-o pe Lampade, fiica lui Eudes, ca soţie pentru a întări alianţa, iar raidurile arabilor peste Pirinei, hotarul de sud al lui Eudes, au încetat.[22]
Cu toate acestea, în anul următor, Uthman s-a revoltat împotriva guvernatorului al-Andalusiei, ‘Abd-al-Rahmân, care a zdrobit revolta imediat şi şi-a îndreptat atenţia contra lui Eudes. ‘Abd-al-Rahmân avea o armată uriaşă formată din cavalerie grea arabă şi cavalerie uşoară berberă, plus trupe din toate provinciile Califatului, în încercarea umayyazilor să cucerească Europa la nord de Pirinei. Ducele Eudes (numit şi rege de unii cronicari), i-a întâmpinat pe arabi la Bordeaux cu armata sa, dar a fost învins, iar oraşul Bordeaux a fost prădat. Măcelul creştinilor de la bătălia de la râul Garonne a fost evident îngrozitor; Cronica Mozarabică din 754[23] spune (în latină) solus Deus numerum morientium vel pereuntium recognoscat ("numai Dumnezeu ştie numărul celor ucişi").[24] În continuare umayyazii au devastat în totalitate acea porţiune a Galiei, cronicarii lor notând "credincioşii au trecut peste munţi, au călcat peste teren neted şi bolovănos, prădând şi jefuind adânc în ţara francilor, ucigând totul cu sabia, astfel că atunci când Eudo a sosit la luptă la râul Garonne, a fugit."
Istoricul Sir Edward Creasy spune: "Abia sub conducerea unuia din cei mai capabili şi mai renumiţi comandanţi ai lor, cu o armată de veterani, şi profitând de toate avantajele aparente de timp, loc şi circumstanţe, au pornit arabii la cel mai mare efort al lor de a cuceri Europa la nord de Pirinei. Victorioasa armată musulmană din Spania, dornică să jefuiască noi oraşe şi locuri sfinte creştine, şi plină de o încredere fanatică în invincibilitatea puterii lor."
