Bătălia de la Hattin

Cucerirea Ierusalimului după prima cruciadă din 1099 a fost o lovitură puternică pentru lumea musulmană. Ierusalimul era al treilea oraş sfânt al Islamului şi în secolul următor recucerirea lui a devenit scopul principal al Jihad-ului, războiul sfânt. Dar după 1100, colonişti şi pelerini creştini au invadat teritoriile cucerite (Siria şi Levantul) şi, cu sprijinul principalelor state din Europa Occidentală, se părea că aceste aşezări creştine vor deveni permanente. Musulmanii refuzau să accepte realitatea, dar aveau nevoie de un conducător care să-i unească pentru a-i alunga pe necredincioşi. În 1187, musulmanii găsiseră un astfel de conducător în persoana sultanului Saladin, conducătorul Egiptului şi Siriei, care i-a chemat pe toţi să se alăture Jihad-ului pentru recucerirea Ierusalimului. Victoria sa în bătălia de la Hattin a distrus practic statele creştine din Orientul Mijlociu şi a asigurat continuitatea stăpânirii islamice asupra regiunii în următorii 800 de ani. Pentru a supune o populaţie majoritar musulmană şi a rezista ameninţărilor statelor musulmane înconjurătoare, cruciaţii construiseră castele puternice în tot Regatul Ierusalimului, permiţând câtorva cavaleri să domine zonele de provincie. În cazul unui asediu, apărătorii unui castel puteau să ceară ajutor folosind lumina torţelor. În felul acesta, se puteau aduna mari armate de cruciaţi acolo unde era necesar. Sarazinii ştiau că nu puteau să-i învingă pe cruciaţi dacă aceştia rămâneau în castelele lor sau în oraşe fortificate ca Acra, Kerak sau Tir. Pentru a-i nimici, trebuiau să-i atragă într-o bătălie generală. Apoi, după ce garnizoanele ar fi fost lichidate, puteau să cucerească castelele cu uşurinţă. În 1187, Saladin invadează Regatul Ierusalimului, sperând să exploateze disensiunile din rândul creştinilor. Regele creştin Guy de Lusignan era un slab care dobândise tronul printr-un şiretlic şi a cărui putere era privită cu aversiune de nobilii locali, ca Raymond de Tripoli şi Balian de Ibelin. Guy era influenţat de oameni ca nemilosul Reginald de Kerak, pe care Saladin jurase că îl va ucide cu mâna lui şi Gérard de Ridefort, maestru al Cavalerilor templieri, ambii războinici capabili, dar comandanţi impetuoşi. Saladin trebuia să-l atragă pe Guy în câmp liber, departe de sistemul de apărare al castelului. Sultanul hotărăşte să asedieze oraşul Tiberias, ştiind că acesta era practic lipsit de apărare, deoarece Guy micşorase garnizoanele castelelor din întreaga ţară pentru a aduna armata regală la Saffuriya. Tiberias era proprietatea lui Raymond de Tripoli, aflat în rândurile armatei regale, în timp ce soţia sa, contesa Eschiva, se afla în oraşul apărat de o mică garnizoană. Dacă Eschiva ar fi solicitat ajutorul regelui, Guy nu ar fi avut altă alternativă decât să se conformeze. Când din Tiberias a pornit mesagerul cu cererea de ajutor spre Saffuriya, Saladin l-a lăsat să treacă. Între timp, sarazinii ocupaseră înălţimile din ambele părţi ale platoului arid care separa Saffuriya de Tiberias, aşteptând până când cruciaţii aveau să cadă în cursă. La Saffuriya, Guy convoacă un consiliu de război, cerând sfatul comandanţilor cu experienţă. Raymond de Tripoli vorbeşte primul şi, în mod surprinzător, pledează categoric împotriva unei încercări de salvare. Ca toţi cei prezenţi, el ştia că Saladin le pregătise o capcană şi că, în înaintarea în deşertul dintre cele două oraşe, întreaga armată putea să piară într-o singură luptă. El mai ştia că Saladin era un om de onoare, care nu ar fi făcut rău unei femei fără apărare. Dar aceste cuvinte l-au înfuriat pe Gérard de Ridefort, maestrul templierilor, care l-a acuzat pe Raymond de laşitate. Pentru Gérard, era o ruşine ca armata să nu intervină când sarazinii prădau un oraş creştin. Dar regele şi restul nobililor au fost convinşi de argumentele lui Raymond, drept care s-a luat hotărârea de a nu pleca în ajutorul oraşului Tiberias. După lăsarea întunericului, Gérard s-a dus în cortul regelui. Guy nu se simţea în largul lui în faţa templierului, deoarece acesta îl ajutase să dobâbdească tronul. Gérard i-a spus că dacă nu vor porni în ajutorul Tiberiasului, Ordinele militare (templierii şi ioaniţii) se vor retrage din armată. Guy cedează uşor în faţa ameninţării, schimbând hotărârea adoptată. Restul oştirii a aflat cu stupoare că regele se răzgândise. Toţi ştiau că un marş spre Tiberias în mijlocul verii era o nebunie care se va încheia cu un dezastru. Dar cuvântul regelui era lege.