Asediul Belgradului

Asediul Belgradului din anul 1456 a avut loc atunci când o armată a Imperiului Otoman, condusă de sultanul Mehmed al II-lea, a atacat o armată condusă de Ioan Huniade, pe atunci regent al Regatului Ungariei, care apăra cetatea Belgradului. După căderea Constantinopolului, Imperiul Otoman condus de sultanul Mehmed al II-lea şi-a continuat expansiunea teritorială în Europa, pregătindu-se să cucerească entitatea statală următoare, Regatul Ungariei. Deşi Ţara Românească şi Moldova erau la timpul respectiv ţări vasale Porţii Otomane, pătrunderea în Europa de pe teritoriile celor două provincii istorice româneşti prin cucerirea Transilvaniei ar fi fost dificil de efectuat din cauza graniţelor naturale ale Carpaţilor Orientali şi Meridionali, lungimii traseului şi, mai ales, din cauza organizării sociale, economice, administrative şi militare a Voievodatului Transilvaniei, care ar fi fost o entitate statală mult prea greu de învins. Ca atare, calea firească de urmat a fost prin teritoriul Serbiei de azi, a cărei mare parte fusese deja cucerită şi se afla sub stăpânire otomană. Singura piedică reală era cetatea de frontieră (în maghiară végvár) a oraşului Belgrad (în maghiară Nándorfehérvár), aflat la acea dată sub stăpânire maghiară. Regentul Ungariei de atunci, Ioan de Hunedoara, membru de seamă al familiei Huniade, având experienţa de peste două decenii de lupte împotriva otomanilor, se aşteptase şi se pregătise corespunzător şi îndelung împotriva acestui atac. Asediul s-a transformat într-o bătălie de mare importanţă, în al cărei final Ioan a condus un contraatac spontan care a învăluit tabăra turcească, sultanul însuşi fiind rănit şi scăpând cu viaţă cu greutate. S-a spus de atunci că „bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creştine”.[1] În cinstea victoriei, papa Calixt al III-lea a cerut ca fiecare biserică să tragă clopotele la prânz, obicei păstrat şi astăzi în toată lumea creştină.