George al IV-lea (George Augustus Frederick; 12 august 1762 – 26 iunie 1830) a fost rege al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei şi al Hanovrei din 29 ianuarie 1820, până la moartea sa.Primii ani
George s-a născut la Palatul St. James din Londra la 12 august 1762. Fiind fiul cel mare al unui suveran britanic, automat a devenit la naştere Duce de Cornwall şi Duce de Rothesay. A fost numit Prinţ de Wales şi Conte de Chester câteva zile mai târziu.[1] În acelaşi an, la 18 septembrie a fost botezat de Arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Secker.[2] George a fost un elev talentat, a învăţat repede limbile franceză, germană şi italiană.[3] La vârsta de 21 de ani se îndrăgosteşte de romao-catolica Maria Anne Fitzherbert, care era văduvă de două ori [4]. Actul de Reglementare din 1701 declara pe cei care se căsătoresc cu romano-catolici ineligibili pentru a succeda la tronul britanic. De asemenea, Actul pentru căsătoria regală din 1772 prevedea ca Prinţul de Wales nu se poate căsători fără consimţământul regelui, pe care George nu l-ar fi obţinut niciodată. Cu toate acestea, cuplul s-a căsătorit la 15 decembrie 1785, la casa ei din Park Street, Mayfair. Din punct de vedere legal, căsătoria era nulă din moment ce avizul regelui n-a fost niciodată solicitat[5] Din raţiuni politice, căsătoria a rămas secretă iar doamna Fitzherbert a promis să nu dea publicităţii nimic care să aibă legătură cu acest lucru.[6] Prinţul de Wales era înglodat în datorii din cauza vieţii sale exorbitante. Tatăl său a refuzat să-l ajute, forţându-l să părăsească Casa Carlton şi să trăiască la reşedinţa doamnei Fitzherbert. În 1787, aliaţii din Camera Comunelor ai Prinţului au iniţiat o propunere de a-l scuti de datorii cu o subvenţie parlamentară. Parlamentul i-a acordat Prinţului de Wales 161.000 £ pentru plata datoriilor sale şi 60.000 £ pentru îmbunătăţiri la Casa Carlton.
Casatorie
Datoriile Prinţului de Wales au continuat să crească iar tatăl său a refuzat să-l ajute dacă nu acceptă căsătoria cu verişoara sa, Caroline de Braunschweig.[14] În 1795, Prinţul acceptă şi la 8 aprilie 1795 la Capela Regală a Palatului St James are loc căsătoria. Tinerii nu se potriveau deloc, căsătoria este dezastruoasă. Cei doi au un singur copil, Prinţesa Charlotte, în 1796, şi pentru tot restul vieţii au rămas separaţi. Prinţul de Wales a rămas ataşat de Mrs. Fitzherbert toată viaţa sa, în ciuda mai multor perioade de înstrăinare.[15] Printre metresele sale înainte s-o întâlnească pe Mrs. Fitzherbert au fost: Mary Robinson, o actriţă care a fost cumpărată cu o pensie generoasă când l-a ameninţat că va vinde ziarelor scrisorile de la el;[16] Grace Elliott, soţia divorţată a unui medic;[17] şi Frances Villiers, Contesă de Jersey, care a dominat viaţa lui câţiva ani.[15] În ultimii zece ani ai vieţii sale metresa sa a fost Elizabeth Conyngham.[18] Problema datoriilor Prinţului de Wales, care ajunseseră în 1795 la exorbitanta sumă de 630.000 £ (egală astăzi cu 49.820.000 £ astăzi),[19] a fost rezolvată (cel puţin temporar) de Parlament. I s-a furnizat o sumă de 65.000 £ (egală astăzi cu 5.140.000 £) pe an.[20] În 1803, alte 60.000 £ (sumă egală astăzi cu 4.486.000 £) s-au adăugat, şi datoriile Prinţului din 1795 au fost plătite în 1806. În 1804 a apărut o dispută asupra custodiei Prinţesei Charlotte, care în cele din urmă a fost încredinţată regelui George al III-lea. De asemenea, a fost o Comisei parlamentară de anchetă a comportamentului prinţesei Caroline, pe care Prinţul de Wales a acuzat-o că ar avea un fiu nelegitim. Comisia a decis că acuzaţiile "nu au fundament" dar a clasificat comportamentul ei ca fiind extraordinar de indiscret.
