Istorie
În 1976, Steve Jobs şi Steven Wozniak porneau o firmă de produse electronice într-un garaj închiriat din Palo Alto, în sudul Californiei. Acest garaj este temelia a ceea ce urma să devină curând "Silicon Valley". Peste 37 de ani, alţi doi tineri, într-un alt garaj, porneau o altă firmă legendară: Apple, o afacere de zeci de miliarde de dolari a fost începută în acel garaj. Adevăratul strămoş al computerelor personale nu a fost acel PC produs de IBM în 1981 - aşa cum se crede de obicei - ci un alt aparat numit Altair, care fusese lansat pe piaţă cu mare succes în 1975 de către compania Micro Instrumentation and Telemetry Systems (MITS), din Albuquerque, New Mexico. Altair putea fi comandat şi primit prin poştă; probleme mari nu avea - dacă nu luăm în seamă faptul că venea sub forma unor componente pe care trebuia să le asamblezi personal. Ce se putea face cu această maşinărie? Nimic, trebuie s-o recunoaştem; asta până când doi hackeri adolescenţi, pe nume Bill Gates şi Paul Allen au scris pentru el o versiune de BASIC, cu care se puteau realiza calcule rudimentare. Tot în 1975, un tânăr numit Steve Jobs se chinuia să-şi afle un ţel în viaţă, acum că terminase liceul; fusese în India şi se întorsese; fusese la o fermă în Oregon şi se întorsese; acum îşi pierdea timpul la Atari, ca programator pentru jocuri video şi frecventa un club de pasionaţi ai computerelor, care îşi ţinea reuniunile într-un parc, pe timpul nopţii. Când apăruse Altair, membrii clubului au fost fericiţi că făcuseră rost de o nouă jucărie; Jobs însă a văzut aici o modalitate de a câştiga ceva bani. Imediat s-a gândit să facă şi el un asemenea computer. Excelentă idee, numai că nu avea calificarea necesară. De aceea a apelat la un amic - Steve Wozniak (pe scurt "Woz") - care tocmai scrisese un limbaj de programare pentru un microprocesor nou, numit MOS Technology 6502. Spre deosebire de Jobs, chinuit de probleme existenţiale, Woz era un tip retras, care prefera să stea şi să apese pe butoanele tastaturii, în loc să cutreiere lumea în lung şi-n lat. În acest fel, acumulase cunoştinţe inginereşti, care îi permiseseră să se angajeze la Hewlett-Packard. Pentru a pune pe picioare afacerea, Jobs şi-a vîndut Volkswagen-ul său vopsit în toate culorile curcubeului, iar Woz s-a despărţit de calculatorul său programabil. Părinţii lui Jobs aveau un garaj în Los Altos, California; acolo şi-au stabilit cei doi cartierul general - garajul le servea drept cameră a proiectanţilor, unitate de service şi magazin, în acelaşi timp. După câtva timp au realizat 50 de plăci de bază, proiectate de Woz, pe care le-au vândut amatorilor locali, la preţul de 500 de dolari bucata. Noile jucării au fost botezate Apple, după numele casei de discuri care producea melodiile Beatles, grupul preferat al lui Jobs. 1 aprilie este ziua păcălelilor, dar 1 aprilie 1976 a fost şi o zi istorică pentru ei, ziua în care s-a vândut primul Apple. Vânzările mergeau bine, atât de bine încât cei doi şi-au dat seama că nu mai erau competenţi să conducă o afacere care lua proporţii; de aceea, l-au cooptat pe proaspătul pensionar Mike Markkula, care reuşise invidiata performanţă de a ieşi la pensie la vârsta de 32 de ani (acest lucru fusese posibil după câteva manevre pline de succes cu acţiunile bursiere ale lui Intel). Markkula a înţeles imediat că este vorba de o afacere profitabilă; a obţinut un împrumut de la Bank of America, punând la bătaie în plus 91.000 dolari din banii săi. Investiţia s-a dovedit rentabilă, deoarece pe 3 ianuarie 1978 mica firmă a celor trei a devenit Apple Incorporated, cu un capital de 250.000 dolari. În acele zile, sediul firmei s-a mutat la Cupertino, pe locul unde urma să apară întinsul campus Apple. Nu mult după aceea a apărut Apple II, care era ceva mai mult decât o simplă placă de bază - avea cutia sa proprie, sursă de alimentare şi o tastatură încorporată. Multe elemente noi şi atractive apăruseră, ca de pildă posibilitatea de a conecta computerul la un monitor color. Nu e de mirare deci că la West Coast Computer Fair, în aprilie 1978, Apple II a devenit cea mai populară maşină, iar vânzările au atins cifra de 300 de milioane de dolari. Succesul acestui tip de aparate a atras în competiţie nenumărate firme. Atari, Zenith, Commodore, Tandy au început să producă tot felul de computere similare şi incompatibile. Adevărata problemă a apărut însă atunci când în ring a intrat IBM. Nu cu mult entuziasm, e adevărat - IBM vindea mainframes cu cel puţin un milion de dolari bucata şi avea o cifră de afaceri de 26 miliarde anual, aşa că vânzarea unor mizilicuri de nici 5.000 de dolari nu părea foarte atractivă. Cu toate acestea, piaţa computerelor personale era prea dinamică pentru a putea fi neglijată, aşa că IBM a scos în 1981 un aparat destul de slab, numit PC. Pentru Apple, aflat în plin avânt, acest lucru nu a avut vreo semnificaţie deosebită; chiar dacă era IBM, în acel moment nu era decât un competitor printre mulţi alţii, aflaţi cu mult în urma Apple. Şi asta deoarece Apple scosese un model revoluţionar: Macintosh. Diferenţele între lumea PC-urilor IBM şi a celor produse de Apple se adâncise; deşi primele se numeau "computere personale", cu greu puteai găsi aparate mai impersonale şi mai neprietenoase. Până şi forma lor colţuroasă contrasta cu rotunjimile Macintosh-urilor. Oricine pornea computerul dădea de un ecran negru; trebuia să scrii comenzi criptice şi era suficient să greşeşti o literă, pentru a fi lămurit cu replici pline de înţeles ca "Bad command or file name". Macintosh-urile erau cu totul altfel; când porneai calculatorul, dădeai de mutriţa veselă a unui Mac. În plus, spre deosebire de PC-uri computerele Apple aveau o interfaţă grafică uşor de folosit, care a fost introdusă în sistemul de operare al PC-urilor abia de Windows 3.1 (de fapt de la primele versiuni de Windows, dar 3.1 a fost una din cele mai populare si din care s-a desprins şi Windows for workgroups).
