Mesteacanul

Mesteacănul e numele copacilor din genul Betula, în familia Betulaceae, înrudit cu familia fagului/stejarului, Fagaceae. Aceştia sunt în general copaci sau arbuşti de talie mică spre medie, cu o coajă albă caracteristică, care cresc mai ales în clima temperată nordică. Frunzele sunt simple, şi pot fi dinţate sau lobate. Fructul este o samară, cu toate că aripile acesteia pot lipsi, la anume specii. Diferenţa între mesteacăn şi anin (genul Alnus) este că amenţii (mâţişorii) femeli nu sunt lemnoşi şi la maturitate cad şi lasă loc seminţelor, spre deosebire de mâţişorii de anin, lemnoşi şi în formă de con. Denumirea mesteacănului vine din latinul mastichinus. Denumirea ştiinţifică a genului, Betula, este tot din limba Latină. Mesteacănul reprezintă sursa de hrană pentru un număr mare de larve ale genului Lepidoptera. Mesteacănul este considerat copac naţional în Rusia, unde este celebrat în reprezentarea unei zeiţe, şi serbat în timpul Săptămânii Verzi de la începutul lui Iunie. Descriere Coaja tuturor soiurilor de mesteacăn prezintă aceeaşi caracteristică: este marcată de dungi fine, orizontale, iar coaja este subţire, de consistenţa unei hârtii fine, şi se rupe în fâşii în mod natural. Coaja conţine multe răşini şi are un pigment care dă numele diverselor soiuri de mesteacăn: roşu, alb, negru şi galben. Mugurii apar primăvara devreme şi cresc până la începutul verii. Toţi mugurii frunzelor cresc lateral; nu există mugure terminal. Lemnul tuturor speciilor de mesteacăn este fin, cu granulaţie mică, cu textură mătăsoasă şi care poate fi şlefuit fin. Ca lemn de ars, valoarea sa este dintre cele mai bune. Frunzele variază de la un soi la altul, dar puţin. Acestea sunt alternante, dinţate, cu vinişoare ca o pană, cu codiţă. Apar în perechi, dar nodul de inserţie al peţiolului frunzelor formează mici tulpiniţe laterale, care se vor transforma în crengi. Flori şi fructe Florile sunt monoice (flori femele şi flori mascule, separat), deschizându-se în acelaşi timp sau cu puţin timp înainte de apariţia frunzelor, şi sunt formate din grupe de câte trei flori femele, amenţi (mâţişori), prinse la baza mâţişorilor masculi. Amenţii purtători de stamine pot atârna sau nu. Aceştia sunt localizaţi la baza ultimelor frunze de anul trecut sau la baza tulpiniţelor formate anul trecut. Se formează în toamnă şi stau peste iarnă, acoperiţi de o coajă fină dar rezistentă. Solzii amenţilor, la maturitate, sunt ovali, rotunjiţi la capăt; către mijloc sunt galbeni sau oranj, iar la capăt maro închis Fiecare solz prezintă două bractee şi trei flori sterile, fiecare floare fiind alcătuită dintr-un caliciu sesil, membranos, cu doi lobi. Fiecare caliciu are patru filamente scurte cu câte o celulă a samarei sau două filamente, care se vor transforma în cele două aripioare ale fructului. Pistilul poate atârna sau fi erect, solitar, prins de tulpiniţele apărute în anul precedent. Solzii pistilului sunt alungiţi, cu trei lobi, de culoare verde stins sau puţin roşietici, fiecare floare devenind maro la maturitate. Aceşti solzi poartă două sau trei flori fertile, fiecare floare fiind alcătuită dintr-un ovar. Ovarul este plat, bicameral şi are două terminaţii; ovulul este solitar. Amenţii pistilului, fertilizaţi, se numesc strobil şi sunt alcătuiţi din două mici seminţe cu aripi, îmbrăcate într-o coajă de protecţie de culoare maro şi cu consistenţă aproape lemnoasă. Seminţele cresc în interior. Cotiledoanele sunt plate şi cărnoase. Toate speciile cresc uşor din seminţe.