Paradoxul lui Fermi

Paradoxul lui Fermi este contradicția evidentă între probabilitatea de existență în Univers a unor civilizații extraterestre, probabilitate estimată a fi mică dar reală, și lipsa de contacte cu astfel de civilizații sau alte dovezi de existență a lor.Vârsta Universului, uriașă, precum și numărul enorm de sisteme stelare, sugerează că dacă Pământul ar fi un model de corpuri cerești cu viață general valabil, atunci viața extraterestră ar trebui să fie întâlnită în Univers destul de des [1]. Într-o discuție informală din 1950, renumitul fizician Enrico Fermi a întrebat: În cazul în care în galaxia noastră (Calea Lactee) există o multitudine de civilizații extraterestre avansate, atunci de ce nu au fost văzute dovezi, ca de exemplu nave sau sonde spațiale? O examinare mai detaliată a implicațiilor acestei întrebări a început cu o notiță a lui Michael H. Hart în 1975 Paradoxul acesta este uneori numit și paradoxul Fermi-Hart[2]. O altă întrebare, strâns legată, se referă la „Marea Tăcere”[3]: zborurile stelare sunt greu de realizat, dar dacă viața este un fenomen obișnuit din Univers, atunci de ce până acum nu s-au putut detecta măcar transmisii radio ale altor civilizații?

Au existat încercări de a rezolva paradoxul Fermi prin găsirea unor dovezi despre civilizațiile extraterestre, împreună cu ipoteza că viața extraterestră ar putea exista și fără să știm noi. Contraargumente sugerează că viața extraterestră inteligentă nu există sau apare atât de rar în timp și spațiu, încât oamenii nu vor face niciodată contact cu ea.

Începând cu Michael H. Hart s-a depus un mare efort în dezvoltarea teoriilor științifice despre acest subiect și posibilele modele ale vieții extraterestre, astfel încât paradoxul Fermi a devenit un punct teoretic de referință pentru o mare parte din această muncă științifică. Există deja numeroase lucrări de specialitate care abordează problema în mod direct, încercând să dea răspunsuri și la întrebările specifice din domeniile corelate precum astronomie, biologie, ecologie și filozofie. În special domeniul emergent al astrobiologiei a adus o abordare interdisciplinară a paradoxului Fermi și a întrebărilor asupra viații extraterestre.

Citeste mai mult >>

Cazul Betty şi Barney Hill

Betty și Barney Hill au fost un cuplu american ajunși celebri după ce, conform celor afirmate de ei, la data de 19 spre 20 septembrie 1961 au fost răpiți de extratereștri.

Povestea celor doi soți, cunoscută și sub numele de The Hill Abduction sau Zeta Reticuli Incident a fost intens mediatizată.

În 1966 a fost publicată cartea care trata cazul celor doi soți, The Interrupted Journey (Călătoria întreruptă), scrisă de John Fuller și ajunsă best-seller. A fost făcut chiar și un film de televiziune pe aceeași temă, intitulat The UFO Incident, cu Estelle Parsons și James Earl Jones în rolurile principale.Cei doi își revin după circa două ore, pe același drum, cu Barney la volan, dar cu 60 de mile mai în sud. Nici unul dintre ei nu-și putea aduce aminte ce s-a întâmplat în decursul celor două ore. Au ajuns acasă, în Portsmouth, în zorii zilei de 20 septembrie. A doua zi, Betty a raportat incidentul maiorului Paul W. Henderson, care i-a spus doamnei Hill: “OZN-ul a fost confirmat și de radarele noastre.”[1]

Deși le-a fost solicitat să păstreze liniștea cu privire la răpire, doi ziariști locali au aflat povestea și le-au luat soților Hill un interviu. Punând cap la cap relatările acestora, au observat și ei că lipseau cu desăvârșire două ore. Lăsând timp de pauze și chiar de scurte opriri pentru a scoate la aer cățelul familiei (care îi însoțea în călătorie), două ore nu puteau fi justificate.

La zece zile după incident, Betty începe să aibă coșmaruri. Barney suferea de ulcer, hipertensiune și insomnii.[1] Starea amândurora de sănătate se înrăutățește.[2] Se hotărăsc să caute ajutor medical și astfel, iau legătura cu dr. Benjamin Simon, un cunoscut neuropsihiatru din Boston. După câteva consulații, Dr. Simon a pus soților Hill diagnosticul de “sindrom anxios”. Metoda de tratament aleasă de acesta a fost hipnoza regresivă, pentru a putea depista cauza problemelor celor doi.

Citeste mai mult >>

Explicaţiile oficiale privind OZN-urile

sateliții artificiali (începând din 1957)
luminile avioanelor
luminile elicopterelor
trepte de rachete sau părți din navele spațiale care se prăbușesc și ard la intrarea în atmosfera terestră
avioane de luptă fără pilot
reflexiile unor incendii sau faruri de la sol
planete strălucitoare, mai ales Venus
stele strălucitoare
nori lenticulari
nori stratosferici (îndeosebi în amurg)
meteoriți
comete
miraje produse de aerul cald
vârtejuri de zăpadă
stoluri compacte de păsări (mai ales responsabile pentru efectele pe radar)
inversiuni bruște ale temperaturii
baloane meteorologice
arme aeriene secrete
efecte ale aurorelor boreale
efecte produse de Soare, Lună
mase de aer ionizat
erupții vulcanice
ciuperci atomice sau fragmente din acestea
fulgere globulare
roiuri nocturne de insecte, care devin luminescente în urma unor descărcări atmosferice

Citeste mai mult >>

Teoria astronautului antic

Conform teoriilor despre cosmonauții antici, ființe extraterestre inteligente (numite astronauți antici sau extratereștri antici) au vizitat Pământului și acest contact are legătură cu originea și cu dezvoltare culturilor umane, tehnologiei și/sau religiilor. Unele dintre aceste teorii propun ca zeități din cele mai multe dacă nu toate religiile, sunt de fapt extraterestri, si tehnologiile lor au fost interpretate ca dovadă a statutului lor divin.[2][3]

Aceste teorii au fost popularizate, în special în a doua jumătate a secolului 20, de scriitorii Erich von Däniken, Zecharia Sitchin, Robert K.G. Temple și David Icke.[4]

Teoria astronautului antic a fost folosită pe scară largă în science-fiction. Asemenea teorii nu au primit sprijin în cadrul comunității științifice, și-au primit foarte puțin sau nici o atenție în studiile și revizuirile din revistele științifice.

Citeste mai mult >>

Întâlniri cu OZN-uri

Această terminologie și sistemul de clasificare din spatele ei a fost începută de către astronomul si ufologul J. Allen Hynek, și a fost sugerată pentru prima oară în 1972 în cartea lui Experienta OZN: o investigație științifică[1]. El a introdus primele trei tipuri de întâlniri; mai multe sub-tipuri de întâlniri de aproape cu OZN-uri au fost adăugat mai târziu de către alții cercetători, dar aceste categorii nu sunt universal acceptate de către ufologi, în principal, deoarece acestea se îndepărteze de rigoarea științifică pe care Hynek a încercat să o introducă în ufologie.[2]

Întâlnirile cu OZN-uri sunt de mai multe tipuri:

întâlnire de gradul 1 - dacă un OZN este la o distanță mai mică de 150 metri
întâlnire de gradul al 2-lea - observațiile sub 150 de metri, distanță mai mică de 150 metri și obiectele lasă urme detectabile (pe sol, pe plante, asupra oamenilor, în aparatura electronică)
întâlnire de gradul al 3-lea - dacă apar și ocupanții obiectelor zburătoare
întâlnire de gradul al 4-lea - în care apar și răpiri de oameni

Citeste mai mult >>

11 – un număr fatidic?

La prima vedere numărul 11 pare un simplu număr care nu are nicio semnificație aparte, dacă ar fi să ne gândim la superstițiile legate spre exemplu de numerele 13 sau 666. Și totuși, numărul are ceva aparte – un mister sinistru, dacă ar fi să analizăm tragicele evenimente care au avut loc în Statele Unite pe data de 11 septembrie 2001: 1. “New York City” are 11 litere. 2. “Afghanistan” are 11 litere. 3. Numele teroristului care a atacat cele două Turnuri Gemene, “Ramsin Yuseb” în 1993, are 11 litere. 4. Numele preşedintelui “George W Bush” are 11 litere. 5. Arhitectura Turnurilor Gemene formau numărul 11. Dacă aveți impresia că aspectele de mai sus reprezintă o simplă coincidenţă, citiți în continuare: 1. New York-ul este statul cu numărul 11 2. Primul avion care s-a izbit de unul dintre Turnuri avea numărul de zbor 11. 3. Zborul 11 avea 92 pasageri la bord, 9 +2 = 11. 4. Zborul 77 care a lovit cel de-al doilea Turn avea la bord 65 de pasageri, 6 +5 = 11. 5. Incidentul a avut loc pe 11 septembrie, sau 9 / 11 aşa cum este acum cunoscut, 9 +1 +1 = 11 6. Data incidentului este egală cu numărul serviciului de urgenţă din SUA 911, 9 +1 +1 = 11. Foarte ciudat, nu? (indonesia-hits.com) Iar ca ultim principal argument, scris cu font Wingdings, numărul zborului Q33 NY apare astfel:

Citeste mai mult >>

Legenda Chiojdului

Cică demult, demult de tot, prin aceste locuri ar fi poposit un om sărac şi necăjit, venit de dincolo de munţi, din Transilvania. Şi mai zice legenda ca acel om ar fi avut acolo, în satul lui, gospodărie şi casă frumoase, cu fâneţe şi vii, cu ocoluri întregi de vite, cu livezi bogate. Cică ar mai fi avut îndestulare multă, fiindcă era un om harnic şi, de cum mijeau zorile şi până noaptea târziu, lucra cu mâinile lui în grajduri şi livezi, în vie sau la strânsul fânului. Dar afara de nevastă nu mai avea pe nimeni, iar norocul de a-şi vedea casa plină de copii îl ocolise. Într-o noapte, un foc mare – nu se stie cum şi de unde pornit – i-a distrus, însă, omului acela pe nume Chiojdu, toată gospodaria. Şi pe când alerga, îngrozit si buimac totodată, la grajduri, spre a-şi salva macar vitele de urgia flăcărilor, o grindă aprinsă a sărit drept în capul nevestei lui care şedea plângând, distrusă de durere şi înspăimântata, în curte. Din clipa în care şi-a aflat femeia moartă – singurul suflet cu care împarţise până atunci şi cele bune şi cele rele, Chiojdu n-a mai fost om întreg. Şi-a pus într-o boccea câteva lucruri şi ceva de-ale gurii şi a plecat în lume. Zile întregi a rătăcit prin poieni, prin munţi şi păduri. Îl însoţeau când clipocitul câte unui izvor, când foşnetul fagilor şi al brazilor, când cântecul cucului şi al celorlalte păsări ale cerului. Dormea pe cetină, în culcuşuri de frunze uscate, ori pe câte o pala de ierburi pusă la adapostul unei tufe de măceş sau de zmeură. Apoi, când şi-a terminat puţina hrană din traistă, a început să mănânce fructe de pădure întâlnite în cale. Barba îi crescuse, iar ochii i se întunecaseră de supărare. Nu ştia nici el unde merge, când avea să se oprească şi nici nu întâlnise pe nimeni care să-i dea un sfat. Rătăcea de zile şi zile întregi când, deodată – era în pragul unei amieze de vară, plină de soare şi de lumină – i se deschise înaintea privirilor o vale largă, cu dealuri acoperite de fâneţe şi de păduri şi cu o apă limpede şi frumoasă curgând de-a lungul ei printre bolovănişuri şi printre pâlcuri de arini. Chiojdu rămase fermecat de privelişte şi descoperi, pe nesimţite, că începe să fie din nou mişcat de frumuseţea naturii, de unde până atunci rămăsese cu totul rece la mişcarea firii. Şi cum străbătuse munţi şi văi, păduri şi plaiuri faţă de care durerea din sufletul lui îl făcuse aproape orb şi nu le vazuse farmecul, acum se simţi de-a dreptul copleşit. Inima începea să-şi revină, iar durerii lui fără de margini, locul acela îi dezvaluia acum privelişti încântatoare. Ierburi mari şi copaci falnici, flori, izvoare şi păsări îndemnau la popas, îi umpleau privirile şi sufletul de putere şi de lumină. Aşa se face că Chiojdu se simti parcă, dintr-o dată, alt om. Treptat-treptat îşi recăpătă încrederea în viaţă şi propriile-i puteri de a se regăsi, de a se linişti şi de a o lua de la capăt. Se hotarî să rămână aici până la sfârşitul zilelor lui, câte le mai avea de trăit, şi se puse pe treabă. Îşi înălţă, grindă cu grindă şi piatră cu piatră, o mândreţe de casă, îşi dură gospodărie temeinică şi cu toate cele de trebuinţă. Muncea din zori şi până în noapte şi roadele muncii lui se arătară numaidecât: trăia din nou în îndestulare, dar nu era fericit. În nopţile lungi de iarnă, dar chiar şi în cele din restul anului se trezea adesea în miez de noapte şi era chinuit de singurătate. Gânduri triste şi neliniştitoare îi dădeau târcoale şi-l prindeau în ghearele lor: de ce să muncească atâta dacă nu poate împărţi nici truda şi nici roadele cu nimeni? Dar viaţa şi soarta ţin întotdeauna cu omul harnic şi bun. Şi aşa s-a întâmplat şi cu Chiojdu. Într-o primăvară, pe când se afla într-un târg de la oraş, unde se dusese să-şi cumpere o pereche de cai ca să-l ajute la arat, se întâlni ochi în ochi cu Bâsca, o fată oacheşă şi veselă, isteaţă şi gata sa dea piept cu orice greutate a vieţii. Chiojdu şi Bâsca se placură de la cea dintâi privire. Fata era orfană şi nici rude apropiate nu mai avea, dar singurătatea în care trăise până atunci îi oţelise voinţa şi-i ascuţise mintea, sporindu-i pofta nestăvilită de viaţă. Rătăcea prin lume fără să fi prins undeva rădăcini şi fără să-şi fi legat soarta ei de soarta altcuiva. Chiojdu, încă verde şi voinic după toate cele prin care trecuse, avea în el ceva de brad falnic, de copac la umbra căruia te simţi în siguranţă şi liniştit. Şi mai avea şi un fel al lui de a fi: blând, potolit, sigur pe el. Poate doar una din aceste însuşiri, ori poate toate laolaltă să-i fi plăcut Bâscăi şi să-i fi spus că, din acea clipă, va rămâne nedesparţită de el. Cine ar fi trecut, peste o zi ori peste mai multe pe la gospodăria lor, ar fi putut jura că însurăţeii erau de o veşnicie împreună, aşa de bine şi de frumos se înţelegeau şi se ajutau în toate cele ale casei. Destinul Chiojdului şi al Bâscăi a voit ca şi casa lor să se bucure de larma copiilor. Rând pe rând s-au ivit pe lume doi băieţi, rumeni şi voinici, şi o fată bălaie, cu părul galben ca spicul grâului. Erau harnici, frumoşi, sănătoşi şi voinici ca şi părinţii ce-i aduseră pe lume şi care, o dată cu trecerea vremii, erau tot mai mulţumiţi că nu li se va stinge neamul şi nu li se va uita anumele după ce se vor duce din astă lume. Iar când celor trei vlăstare ale Chiojdului şi ale Bâscăi le veni ceasul însurătorii şi al măritişului, bătrânul îi chemă pe tustrei copiii la el, le povesti istoria vieţii sale, apoi le zise:"– N-aş vrea ca urmaşii urmaşilor noştri să ne uite de tot". Aflând povestea mea şi a noastră poate vor învaţa şi ei câte ceva. De aceea, va rog, să păstraţi toata viaţa – şi după ce eu şi cu Bâsca, mama voastră, vom fi demult în mormânt – numele voastre aşa cum vi le-am dat noi în casă: Chiojdul Mare, Chiojdul Mic şi Chiojdeanca. Să le păstraţi, să întemeiaţi sate cu numele astea şi cinstea şi hărnicia să vă lumineze numele prin veacuri. Aşa s-a şi întâmplat. Spune legenda că întâi şi-ntâi ar fi ajuns la casa ei fata, Chiojdeanca, măritata cu un flăcău din Bărăgan (dacă nu l-o fi chemat chiar Bărăgan), cum îi preziseră ursitoarele la naştere, când îi văzuseră părul galben ca spicul de grâu; acolo, la casa mirelui, fata s-a dovedit a fi harnică şi cinstită, aşa cum o crescuse bătrânul, iar cei din jur s-au sfătuit să deie satului lor – în amintirea muntencei – numele de Chiojdeanca... Băiatul cel mare s-a însurat peste două dealuri depărtare de casa bătrânească, întemeind un sat mare şi frumos, cu copii mulţi, cu gospodării bogate şi ajuns mai târziu vestit în tot ţinutul Prahovei: Starchiojd sau Chiojdul Mare. Mezinul, însurându-se ultimul, şi văzând că fratele şi sora lui s-au îndepărtat de părinţi, a fost cuprins de milă faţă de tată şi de mamă, acum foarte bătrâni amândoi şi fără nimeni în preajmă şi de aceea şi-a întemeiat un cămin mai la vale de casa părintească: Chiojdul Mic. Bâsca, zic unii, ar fi numele pe care Chiojdu, cu buna ştiinţă, cu învoire şi cu mare dragoste l-ar fi dat satului întemeiat de el – spre amintirea acelei harnice, destoinice şi frumoase femei ce i-a adus din nou în suflet pacea şi bucuria unei familii...

Citeste mai mult >>

Legenda lui Isis şi Osiris

Legenda lui Isis şi Osiris, cu privire la zeităţile Osiris, Isis, Horus şi Set, din mitologia egipteană a devenit una dintre cele mai importante legende ale mitologiei egiptene în timpul Noului Regat. Iniţial, a apărut în timpul Regatului Mijlociu ca rezultat al sincretismului sistemelor Ogdoad şi Ennead. În timpuri mai vechi după cum spune legenda domnea încă pe Pământ, spre prosperitatea omenirii, Osiris; Soarele se afla în acel moment în semnul Scorpionului. Atunci fratele Typhon sau Seth l-a omorât pe Osiris, determinându-l să se culce într-o ladă pe care a închis-o şi i-a dat drumul pe mare. Isis, sora şi soţia lui Osiris, şi-a căutat fratele şi soţul şi după ce l-a găsit l-a adus în Egipt. Dar răul Typhon a încercat din nou să-l omoare pe Osiris şi l-a tăiat în bucăti. Isis a adunat fragmentele şi le-a îngropat în locuri diferite; în prezent, în Egipt, vi se arată diferite morminte ale lui Osiris. Apoi, Isis l-a născut pe Horus şi acesta şi-a răzbunat tatăl, omorându-l pe Typhon. Osiris a fost preluat în lumea fiinţelor divin-spirituale şi nu mai este activ pe Pământ, dar el este activ acolo pentru om, când acesta se află în lumea spirituală între moarte şi o nouă naştere. Din această cauză, în Egipt, drumul mortului era închipuit ca drumul către Osiris. Rudolf Steiner MITURI ŞI MISTERII EGIPTENE GA 106, CONFERINŢA a VII-a Leipzig, 9 septembrie 1908 Impresionanta iubire conjugală a acestei zeiţe pentru Osiris, iubire plină de semnificaţii cultice, constituia un exemplu la care mereu s-au făcut referiri în Antichitate. Trupul soţului, ucis de către vicleanul său frate, Seth (întruchiparea Răului), a fost spintecat în mai multe bucăţi şi aruncat prin toată ţara Egiptului. Nefericita văduvă, plângându-şi amarnic suferinţa cumplită, ajutată de cei şapte scorpioni, după îndelungate căutări disperate, găseşte cadavrul mutilat al lui Osiris, îl reconstituie (deci, efectuează ritualul sacru al îmbălsămării), dăruindu-i din nou suflul vieţii veşnice, prin bătaia aripilor (în arta veche faraonică Isis apare, deseori, sub înfăţişarea unui personaj feminin cu aripi larg deschise, aşezat deasupra unei mumii). MONUMENTE. Isis – zeiţa universală (II) Constantin POP

Citeste mai mult >>

Legenda lui Bloody Mary

În folclorul contemporan, Bloody Mary este o fantomă sau o vrăjitoare care se spune că apare în oglindă atunci când numele ei este spus de trei ori (sau de mai multe ori, în funcţie de versiunea poveştii), de cele mai multe ori ca un joc la petrecerile în pijama. Alte poveşti similare folosesc nume ca Mary Worth, Mary Worthington, Hell Mary, Black Agnes şi multe altele. În folclorul sau în cultura copiilor, „Bloody Mary” este un joc în care o fantomă cu acelaşi nume se spune că apare în oglindă atunci când este invocată. Cea mai des utilizată metodă prin care participanţii încearcă să o cheme este cea în care persoana trebuie să stea în faţa oglinzii pe întuneric (de cele mai multe ori în baie) şi să îi repete numele de trei ori. Există mai multe variante ale ritualului. Unele dintre ele presupun scandarea de o sută de ori, la miezul nopţii, frecându-ţi ochii în timp ce te roteşti, cu apa curgând, sau rostindu-i numele de 13 ori cu o lumânare aprinsă. În alte variante ale legendei pesoana care o invoacă trebuie să spună „Bloody Mary, ţi-am omorât copilul!” („Bloody Mary, I killed your son!”) sau „Ţi-am omorât copilul” („I killed your baby”). În aceste variante se crede că Bloody Mary este spiritul unei mame (de multe ori văduvă) care şi-a ucis copiii, sau o tânără mamă al cărui copil i-a fost furat, ceea ce a îndurerat-o profund şi a împins-o la sinucidere. În poveştile în care se crede că Mary a fost acuzată pe nedrept că şi-a ucis copiii persoana care o cheamă trebuie să spună „Cred în Mary Worth” („I belive in Mary Worth”). Acest joc este similar altuia care implică invocarea vrăjitoarei Bell în oglindă, la miezul nopţii. De obicei, jocul este un test de curaj, deoarece se crede că dacă Bloody Mary este invocată, ea va îl va omorî pe cel care a chemat-o într-un mod foarte violent, cum ar fi tăierea feţei, smulgerea ochilor, îl va face să-şi piardă minţile sau îl va lua cu ea în oglindă. Unele variante spun cred că dacă îi rosteşti numele de 13 ori într-o oglindă la miezul nopţii, ea va apărea şi îţi va da posibilitatea să vorbeşti cu o persoană decedată până la ora 00:01, când Bloody Mary şi persoana cu care ai cerut să vorbeşi vor dispărea. Alte versiuni spun că persoana care o invocă nu trebuie să o privească direct în ochi, ci să se uite la imaginea ei din oglindă; atunci ea îi va dezvălui viitorul în ceea ce priveşte căsătoria şi copiii. În anii ’90, o americancă între două vârste, celibatară, a decis să pună capăt acestor speculaţii şi a apelat spiritul. A doua zi, a fost găsită zăcând în uşa băii, cu un cuţit înfipt adânc în spate. O tânără franţuzoaică a încercat şi ea efectele chemării, dar apariţia din oglindă a speriat-o atât de tare încât s-a împiedicat, rupându-şi un picior. În unele legende Bloody Mary este asociată cu Regina Maria I, cunoscută în istorie drept „Maria cea sângeroasă”, datorită uciderii a cateva sute de Protestanţi. Viaţa reginei a fost marcată de câteva avorturi spontane sau sarcini false. Dacă Maria I ar fi născut un copil, acesta ar fi fondat o succesiune Romano-Catolică şi ar fi continuat persecuţiile religioase ale mamei sale şi după moartea ei. Unele speculaţii spun că avorturile au fost provocate. Ca urmare, unele poveşti spun că regina ar fi înnebunit din cauza pierderii copiilor săi. Ritualul cu oglinda prin care Bloody Mary este invocată poate fi relaţionat şi cu o formă de prezicere a viitorului ce implică oglinzi şi întuneric care se practica odată de Halloween. Una dintre poveşti spunea că tinerele femei trebuie să urce câteva trepte cu spatele, ţinând într-o mână o lumânare, iar în cealaltă o oglindă, într-o casă întunecată. În timp ce ele privesc în oglindă ar putea vedea chipul viitorului lor soţ sau, în cel mai rău caz, craniul Morţii. Acest lucru semnifica faptul că fata respectivă va muri înainte de a se căsători.

Citeste mai mult >>

Numărul 7 – Număr sacru

Șapte zile ale săptămânii, șapte planete, șapte oceane, șapte culori primare, șapte minuni ale lumii, șapte note muzicale, cele șapte vârste ale omului, șapte păcate de moarte, șapte etaje ale iadului, șapte categorii ale judecății absolute, șapte ani de ghinioane dacă spargi o oglindă. Și mai gândiți-vă la 7UP, la cei șapte pitici sau cei șapte magnifici. Sau la suma numerelor maxime și minime de pe un zar. Chiar și Pitagora a spus că “7 e numărul perfect”. Cereți oricui să aleagă un număr între 1 și 10 și probabil va alege 7, deoarece experiențele făcute cu privire la comportarea individuală au stabilit că este o cifră preferată de mulți, ca și culoarea albastră. Iluzie optică – Cei 7 cai Răspundeți la următoarea problemă: Pe când mergeam la St.Ives M-am întâlnit cu un bărbat cu 7 soții Fiecare soție avea 7 saci Fiecare sac avea 7 pisici Fiecare pisică avea 7 pui Pui, pisici, saci și neveste Câți merg la St. Ives ? (răspunsul îl găsiți mai jos) 7 este într-adevăr un număr frumos… și poate ciudat, dar în orice caz nu este magic, așa cum psihologul cognitiv George A. Miller a explicat în 1956 în lucrarea sa “Magicul număr șapte, plus sau minus doi: despre câteva limite în capacitatea noastră de a procesa informația”. Problema de mai sus – adaptată, desigur – a fost descoperită pe papirusul “Rhind” scris de către Ahmes în Egipt în jurul anului 1650 BC. Iar răspunsul este 1. Care de altfel se întâmplă să fie și numărul de procese de gândire ce poate avea loc la un moment dat. Papirusul Rhynd De asemenea cifrei 7 mai corespund și cele șapte trepte ale desăvârșirii, cele șapte sfere sau trepte cerești, celor șapte petale ale trandafirului. Numărul șapte apare de altfel foarte des în Biblie: candelabrul cu șapte brațe; cele șapte duhuri care se odihnesc; cele șapte ceruri unde stau cetele cerești; Solomon a zidit templul în șapte ani. Creând lumea în șase zile, Dumnezeu se odihnește în cea de-a șaptea și o transformă în zi sfântă; odihna din ziua a șaptea marchează un legământ între Dumnezeu și om. Numărul șapte apare, sub diverse forme si sensuri în multe tradiții ale lumii. La mayasi, ziua a șaptea era sub semnul jaguarului, întruchipare a forțelor lăuntrice ale pământului. Această zi era plină de fast. In Islam, șapte este un numar fast, un simbol al desăvârșirii: se vorbește de șapte ceruri, șapte tăramuri, șapte diviziuni ale iadului, șapte porți. Tătarii din Altai se mândresc cu locurile lor de baștină, folosind expresia ”Țara mea cu șapte porți și apele mele”. Pentru turco-mongoli numărul șapte este un număr sacru și cosmic, după cum arată Jean-Paul Roux. În Maroc, femeile sterpe își înfășoară cingătoarea de șapte ori în jurul trunchiului anumitor copaci, apoi o agață de una din cele șapte funii legate de aceștia. În Siria, o fată care nu-și găsește pețitor exorcizează influențele rele care o împiedică să se mărite scăldându-se în mare și lăsând să-i treacă pe deasupra capului șapte valuri. Podoabele femeii sunt în număr de șapte. Pentru ca unui mort să i se ierte păcatele, trebuie trase șapte linii peste mormântul lui. După înmormântare, participanții se îndepărtează șapte pași de mormânt, apoi fac șapte pași spre el. Se crede adesea că sufletul mortului rămâne în preajma mormântului vreme de șapte zile. In India, tradiția hindusă îi atribuie soarelui șapte raze: șase corespunzând direcțiilor spațiului, iar a șaptea centrului. În știința Yoga se cunosc șapte centrii subtili de forță, numite “chakra”. De asemenea, unele texte musulmane leagă cele șapte sensuri ezoterice ale Coranului de cei șapte centrii subtili ai omului. Și în Africa numărul șapte este un simbol al perfecțiunii și al unității. La dogoni, șaptele – ca sumă a numerelor patru (simbolul feminității) și trei (simbolulul bărbăției) – reprezintă perfecțiunea omenească.

Citeste mai mult >>

Cercul magic

Orice lucrare de magie practică sau ritual se efectuează în interiorul cercului magic. Excepţie de la această regulă fac doar unele ritualuri de sărbătoare prin care nu se urmăreşte altceva decât sărbătorirea în sine. Cercul magic după trasarea sa devine un spaţiu sacru, iar marginea sa o graniţă energetică în adevăratul sens al cuvântului. Cercul magic, sub acţiunea şi controlul mental nemijlocit al conducătorului ritualului, ecranează împotriva energiilor şi forţelor nedorite, oferind în acest mod protecţie celui sau celor care se află în interiorul său. Cercul magic se delimitează astfel încât să i se vadă cu uşurinţă conturul. Pentru aceasta se poate folosi o panglică albă sau colorată, cretă, şnur sau chiar cu băţul pe nisip sau pământ. Preferabil este să se aleagă o variantă care să nu distrugă sau să murdărească spaţiul în care se trasează. Nu este atât de important cu ce se face delimitarea şi nici măcar ca forma să fie perfect circulară. Important este să fie foarte bine vizibil, astfel încât în timpul ritualului să nu i se depăşească marginea. Pentru cei ce au ajuns la un anumit nivel în acest domeniu, nici nu mai este necesară delimitarea, în urma trasării cel ce a realizat-o va simţi cu uşurinţă unde este marginea cercului magic. Delimitarea nu este sinonimă cu trasarea. Delimitarea este doar la nivel material, pe când trasarea reprezintă o acumulare energetică. După ce s+a delimitat conturul, în partea de nord se amplasează altarul acoperit cu o pânză ce trebuie să atingă pământul. Acest lucru este valabil doar pentru situaţia în care se utilizează un altar normal, atunci când se va utiliza un altar radionic se vor respecta şi indicaţiile sale de utilizare. Pe altar se dispun toate uneltele şi accesoriile magice de care va fi nevoie în timpul ritualului. Este important să vă calculaţi din timp ce aveţi de făcut şi ce va trebui să folosiţi în timpul ritualului, astfel încât să nu fiţi nevoiţi să întrerupeţi ritualul din cauza lipsei unei unelte sau a vreunui accesoriu. La amplasarea altarului va trebui să ţineţi seama de faptul că între el şi contur este necesar un spaţiu prin care să circulaţi, deci lăsaţi destul loc liber pentru acest lucru. În continuare amplasaţi cât mai aproape de marginea interioară a cercului câte o lumânare în fiecare punct cardinal, după cum urmează: La nord: o lumânare de culoare neagră. La sud: o lumânare de culoare roşie. La est: o lumânare de culoare albastră. La vest: o lumânare de culoare verde. După ce aţi terminat toate aceste pregătiri, verificaţi încă o dată dacă aveţi tot ceea ce vă trebuie pentru lucrarea ce o aveţi de făcut şi pentru a nu fi nevoiţi să părăsiţi cercul în timpul ritualului. În această etapă puteţi traversa graniţa cercului fără probleme, însă după trasarea energetică, pentru a putea părăsi cercul va trebui să îndepliniţi un ritual specific. Dacă totul este în regulă, mergeţi în centrul cercului şi începeţi cu adevărat trasarea Cercului Magic. În picioare, cu faţa spre nord, efectuaţi ritualul de concentrare, după care mergeţi în faţa altarului şi aprindeţi lumânările ce vor servi iluminării suplimentare a spaţiului. Aprindeţi esenţele parfumate (dacă vă plac şi dacă vreţi ca atmosfera să fie în acest fel cât mai plăcută, este singura lor acţiune efectivă). Pregătiţi-vă uneltele şi accesoriile necesare lucrării ce urmează să o faceţi (efectuaţi ungerea, încărcarea, dedicarea, etc.). Acum în mijlocul cercului, aşezaţi cât mai comod, cu faţa spre nord, vizualizaţi activ cum pe conturul acestuia se aprind şi cresc flăcări albastre, sau de orice altă culoare vă convine, în funcţie de scopul propus. Ex.: pentru vindecarea bolilor alb sau albastru, pentru dragoste carnală roşu aprins, pentru bani verde, etc. Aveţi foarte mare grijă însă în utilizarea culorilor, este de preferat să aveţi mai întâi o vastă experienţă şi abia după aceea să consideraţi că vă puteţi baza pe folosirea lor, deoarece o folosire eronată şi fără un control atent poate avea consecinţe, uneori, în defavoarea dumneavoastră. Până atunci însă este bine să folosiţi culoarea albastră, care se pretează la un nivel acceptabil, oricăror intenţii şi în plus vă ajută să înţelegeţi mecanismul. Evident, nu aveţi cum să aveţi experienţă fără să lucraţi, dar este util să o faceţi gradat pentru ca mai întâi să înţelegeţi. Practic în orice domeniu de activitate, lucrurile înţelese devin întotdeauna mai simple. Prin vizualizarea activă se înţelege nu numai crearea mentală a unei imagini ci şi declanşarea mecanismelor mentale aferente. Crearea unei simple imagini mentale (vizualizare pasivă) nu va reuşi să moduleze energia cu informaţie, va fi doar o simplă imagine mentală fără a deveni cauză a unor acţiuni. Cei ce se pregătesc în domeniul magiei practice trebuie să exerseze trecerea de la vizualizarea pasivă la cea activă. După ce conturul a fost „aprins” complet iar flăcările au căpătat o oarecare consistenţă, ridicaţi-vă, luaţi cuţitul magic în ambele mâini şi îndreptaţi-vă spre partea estică a cercului. Cu cuţitul ţinut în ambele mâini, cu vârful orientat în jos şi spre exterior parcurgeţi conturul prin interior de trei ori în sensul de rotaţie al acelor de ceasornic, acest lucru este valabil pentru emisfera nordică. În tot acest timp vizualizaţi activ cum flăcările încep să capete consistenţă şi să se înalţe, încetul cu încetul, până deasupra capului realizând de jur împrejur un cilindru de flăcări. În continuare, deasupra şi dedesubt, flăcările vor lua forma unor calote sferice închizând astfel întregul spaţiu din jurul vostru şi având consistenţa unui perete dur şi impenetrabil format din flăcări albastre. Toate acestea trebuie terminate odată cu terminarea celor trei tururi interioare cu cuţitul. Forma peretelui de flăcări poate fi aleasă diferit (sferă, con, elipsoid, etc. sau combinaţii ale acestora), important este să vă permită mişcarea liberă prin tot interiorul fără a atinge în această mişcare peretele energetic al cercului. Terminaţi cele trei tururi de acolo de unde aţi început, adică din est. Puneţi cuţitul înapoi pe altar şi luaţi cu amândouă mâinile bagheta magică. Mergeţi în partea de est, aprindeţi lumânarea albastră şi cu faţa spre est rostiţi următoarea formulă de invocare: “Pe tine Element de Aer, Stăpân al norilor şi furtunii, Prin puterea Universului, Prin propria-mi voinţă, Te invoc să protejezi acest Cerc De toate pericolele din est” Rostiţi această formulă cu voce normală dar fermă, cu hotărâre şi cu deplină încredere. Vizualizaţi câteva minute o furtună cumplită şi rece ca gheaţa cum izbeşte peretele energetic. În exterior este furtună cumplită, rece şi neiertătoare, oprită implacabil de perete, iar în interior calmul călduţ ca o noapte senină de vară. Trasaţi în aer cu bagheta, în dreptul capului, de la stânga spre dreapta o pentagramă de foc albastru. Odată cu trasarea pentagramei aţi determinat elementul guvernant să se supună voinţei voastre, enunţată prin formula de invocare. Mergeţi în partea de sud, aprindeţi lumânarea de culoare roşie şi cu faţa spre sud rostiţi următoarea formulă de invocare: “Pe tine Element de Foc, Stăpân al fulgerului şi văpăii, Prin puterea Universului, Prin propria-mi voinţă, Te invoc să protejezi acest Cerc De toate pericolele din sud.” La fel ca şi în est, această formulă trebuie rostită cu voce normală dar fermă, cu hotărâre şi deplină incredere. Acest aspect este valabil şi pentru formulele ce vor fi rostite in vest şi nord. Vizualizaţi câteva minute şuvoaie de flăcări şi lavă incandescentă cum lovesc peretele sudic şi se opresc la contactul cu acesta. Simţiţi mirosul de ars şi dogoarea de afară, apoi atmosfera plăcută şi răcoroasă din interior. Trasaţi în aer cu bagheta, în dreptul capului, de la stânga spre dreapta o pentagramă de foc roşu. Mergeţi în partea de vest, aprindeţi lumânarea de culoare verde şi cu faţa spre vest rostiţi următoarea formulă de invocare: “Pe tine Element de Apă, Stăpân al adâncurilor, Prin puterea Universului, Prin propria-mi voinţă, Te invoc să protejezi acest Cerc De toate pericolele din vest.” Vizualizaţi câteva minute un ocean cuprins de o furtună deosebit de puternică şi valuri cu o înălţime ameţitoare ce izbesc din ce în ce mai puternic, dar fără nici un efect peretele vestic. Simţiţi încrâncenarea furtunii de afară. Simţiţi calmul şi aerul plăcut din interior. Trasaţi în aer cu bagheta, în dreptul capului, de la stânga spre dreapta o pentagramă de foc verde. Mergeţi în partea de nord, aprindeţi lumânarea de culoare neagră şi cu faţa spre nord rostiţi următoarea formulă de invocare: “Pe tine Element de Pământ, Simbol al Mamei Geea, Stăpân al munţilor şi câmpiilor, Al şesului şi al deşertului Prin puterea Universului, Prin propria-mi voinţă, Te invoc să protejezi acest Cerc De toate pericolele din nord.” Vizualizaţi câteva minute o întindere de pământ arid, lipsit de orice formă de viaţă. Simţiţi sentimentul de goliciune şi răceală pe care vi-l crează întinderea nemărginită din faţa voastră. Vizualizaţi cum totul se opreşte în dreptul peretelui iar în interior domneşte o atmosferă plăcută şi primitoare. Trasaţi în aer cu bagheta, în dreptul capului, de la stânga spre dreapta o pentagramă de foc maro sau negru. În faţa altarului şi cu bagheta îndreptată spre înainte rostiţi: “Îţi cer Cerc al puterii celor cinci elemente Să opreşti la Graniţa Ta tot ceea ce-mi este potrivnic, Să laşi înăuntru doar forţele ce-mi sunt de ajutor Pentru a-mi spori puterile şi a duce la îndeplinire Ceea ce mi-am propus.” Lăsaţi bagheta magică pe altar şi rostiţi: “Atât dedesubt cât şi deasupra Precum şi de jur-împrejur Cercul este trasat şi închis, Închis pentru tot ce-mi este potrivnic Deschis pentru tot ceea ce eu voi invita.” Aşa va fi! Acestea fiind spuse, cercul este trasat şi puteţi să vă începeţi lucrarea. Părăsirea cercului în timpul ritualului Dacă este strict necesar să părăsiţi cercul după trasarea sa, o puteţi face doar cu ajutorul unui ritual specific: Luaţi sabia (în cazul în care nu aveţi sabie puteţi folosi cuţitul, condiţia este ca acesta să aibă o lungime a lamei mai mare decât grosimea peretelui energetic al cercului) de pe altar cu amândouă mâinile şi îndreptaţi-vă spre partea de est. Cu faţa spre est vizualizaţi o “uşă” de forma unui dreptunghi, destul de mare pentru a putea trece prin ea. Introduceţi sabia prin peretele energetic în partea de sus a laturii dinspre sud a dreptunghiului şi despicaţi latura vertical până la extremitatea sa inferioară. Scoateţi sabia şi introduceţi-o în colţul din sud, în partea de sus şi despicaţi spre nord latura de sus a dreptunghiului. Acum repetaţi aceeaşi operaţie pentru latura de jos. Latura verticală din partea de nord nu se decupează, considerându-se elastică, ea va susţine “uşa” în timpul deschiderii. Puneţi sabia înapoi pe altar şi cu mâinile îndreptate în faţă, spre partea de sud a “uşii” rostiţi următoarele: “Pe tine te-am trasat, Pe tine te-am creat, Numai eu să pot ieşi, Numai eu să pot intra, Pe nimeni să nu laşi înăuntru În urma mea.” Împingeţi cu amândouă mâinile în “uşă” până ce o deschideţi, nu uitaţi să ataşaţi uşii mânere pentru deschidere şi închidere, evident prin intermediul mecanismelor declanşate cu ajutorul vizualizării active. Ieşiţi, închideţi “uşa”, rezolvaţi-vă problemele iar la întoarcere după ce aţi intrat, vizualizaţi refacerea peretelui energetic în locurile în care a fost despicat şi dispariţia conturului uşii. Desfacerea cercului magic După ce aţi terminat lucrarea magică trebuie să desfaceţi cercul pentru a-l putea părăsi şi în acelaşi timp pentru a dispersa energia acumulată. Acest lucru se face în mai multe etape. Mulţumiţi entităţii sau entităţilor pe care le-aţi invitat să participe la ritual, evident în situaţia în care aţi avut astfel de invitaţi. Aceasta este în primul rând o dovadă de bun-simţ deoarece au fost musafirii voştri, v-au ajutat sau pur şi simplu au participat în mod pasiv la lucrarea voastră, datorită invitaţiei făcute. Puteau foarte bine să vă ignore şi să nu vină, deci trataţi-le cu respect indiferent de natura lor, aţi invitat pe cine aţi ales să invitaţi, deci asumaţi-vă responsabilitatea. În altă ordine de idei, prin însăşi gestul de mulţumire “eliberaţi” entitatea sau entităţile respective. Acum că aţi eliberat entităţile ce v-au ajutat în lucrarea voastră, trebuie să eliberaţi şi energiile ce v-au fost de folos să trasaţi un adevărat cerc de putere. Luaţi bagheta magică în amândouă mâinile, mergeţi în partea de nord a cercului şi ştergeţi conturul pentagramei din nord. Ştergerea se face de la dreapta spre stânga, deci în sens invers trasării. Rostiţi următoarea formulă de eliberare: “Îţi mulţumesc Ţie Element de Pământ, Îţi mulţumesc că ai venit şi Cercul ai apărat, Acum Te eliberez şi îţi rămân recunoscător” Stingeţi lumânarea din nord, apoi faceţi acelaşi lucru în fiecare punct cardinal în parte, desigur cu modificările de rigoare în exprimarea formulei. După ce aţi stins şi ultima lumânare, din est, lăsaţi la loc bagheta pe altar, luaţi cuţitul în ambele mâini, mergeţi in est şi cu cuţitul îndreptat în jos şi spre exterior înconjuraţi de trei ori cercul prin interior în sens antiorar, dispersând în acest mod peretele energetic. Vizualizaţi în mod adecvat dispersarea energiei. După terminarea acestui ritual nu trebuie să mai rămână nicio urmă energetică din fosta graniţă a cercului magic. Zona în care a fost trasat trebuie să rămână curată, cel puţin din punct de vedere energetic.

Citeste mai mult >>

A fost gasita Atlantida?

Desi majoritatea savantilor considera ca Atlantida n-ar fi decat un mit, imaginat de Platon si preluat apoi de numerosi alti ganditori ai Antichitatii, exista inca temerari care continua sa caute continentul disparut. Folosind fotografierea din satelit, tehnologii radar de ultima ora si metode inedite de detectie subacvatica, o echipa de specialisti, condusa de arheologul Richard Freund de la Universitatea Hartford a anuntat descoperirea vestigiilor atlante intr-o zona mlastinoasa din Spania! Tehnologii de ultima ora In acest moment, echipa lui Freund, formata din experti americani, canadieni si spanioli studiaza geologia locurilor pentru a vedea daca aceasta corespunde descrierii lui Platon si incearca sa dateze artefactele identificate, urmand ca apoi sa compare perioada careia ele apartin cu cea in care Atlandida ar fi inflorit, potrivit surselor antice. Cercetarile lor au facut si obiectul unui film documentar produs de postul de televiziune National Geographic si intitulat „Descoperirea Atlantidei”. Totul a inceput atunci cand pe o fotografie luata din satelit, un arheolog spaniol a remarcat ceea ce parea a fi un oras scufundat, in mijlocul uneia dintre cele mai mari mlastini din Europa, Dona Ana, in sudul Spaniei. Imediat, el a luat legatura cu Freund, autor al unei noi metode de identificare a siturilor stravechi – asa-numita tomografie cu rezistivitate electrica, un fel de RMN virtual, aplicat la nivelul solului – care foloseste si radare ce „vad” la adancimi mari, in pamant si intocmeste rapid harti digitale, de o precizie remarcabila. In 2009 si 2010, Freund a colaborat cu arheologii si geologii spanioli, explorand impreuna ruinele vechiului oras, a carui vechime a fost estimata, la o prima evaluare, la peste 4.000 de ani. Ruinele unui oras inelar Dar indiciul fundamental asupra destinului Atlantidei a fost dat nu de ruinele gasite in sudul Spaniei, ci de descoperirea, de catre Freund, a mai multor misterioase orase memoriale, construite ca reflectari ale legendarului continent scufundat, in centrul Spaniei. O contributie importanta la aceste descoperiri au avut-o geofizicianul canadian Paul Bauman de la Laboratoarele Worley Parsons din Calgary si geograful Philip Reeder, de la Universitatea South Florida, care au analizat datele cartografice obtinute. Dupa cum se stie, Atlantida reprezinta unul dintre cele mai vechi mistere ale lumii. Potrivit lui Platon, care a scris despre ea acum mai bine de doua milenii si jumatate, Atlantida ar fi fost „o insula aflata in fata stramtorii pe care voi o numiti Coloanele lui Heracle” (Stramtoarea Gibraltar). Folosind descrierea precisa facuta de Platon, specialistii moderni au realizat o harta virtuala a orasului, pe care acum vor sa o compare cu vestigiile gasite in sudul Spaniei. Un amanunt in plus in favoarea acestei locatii il ofera afirmatia filosofului grec potrivit careia Atlantida se afla in fata unui oras de pe continentul european, numit Gadara – denumirea antica a actualului Cadiz. Probabil, spun cercetatorii, Platon s-a inselat cu putin, iar orasul atlantilor nu se afla in Mediterana, ci in interiorul peninsulei iberice. In vastele intinderi mlastinoase din delta fluviului Guadalquivir, ei au reusit sa identifice forme geometrice stranii, parand a fi ramasitele unui oras ale carui cladiri erau dispuse in cercuri concentrice, adica exact descrierea platoniciana! Mai mult decat atat, s-a reusit identificarea unei imagini sculptate in piatra si care pare sa reprezinte un razboinic atlant, strajuind intrarea in orasul inelar. Tot cu ajutorul tehnologiei moderne, Freund si colegii sai spera sa poata identifica precis motivul disparitiei acestei civilizatii, ei neexcluzand posibilitatea ca un cataclism natural de proportii sa fi ingropat infloritorul oras sub apa si noroi, intr-o singura noapte, asa cum a scris Platon...

Citeste mai mult >>

Harry Houdini

Harry Houdini (născut Ehrich Weisz; 24 martie 1874 – 31 octombrie 1926) a fost un magician american de origine evreo-ungară, actor şi producător de film. Iluzionistul Harry Houdini, nascut pe data de 24 martie 1874, la Budapesta, a fost una dintre figurile legendare ale magiei. Numele lui era asociat intotdeauna cu intamplari iesite din comun, eliberari spectaculoase si cascadorii care sfidau moartea. Chiar daca Houdini a murit acum 81 de ani, oamenii isi mai amintesc de el atunci cand sunt intrebati numele unui faimos magician. Houdini a petrecut ani intregi invatand cum functioneaza mecanismele lacatelor si catuselor, pana a ajuns unul dintre cei mai mari experti din lume in domeniu. Maestru in deschiderea dispozitivelor de securitate de orice tip, avea talentul de a-si prezenta numerele de iluzionism intr-o maniera unica. Aducea carisma si magnetism spectacolelor sale, hipnotizand audienta care ajungea sa creada in miracole. Magicianul, al carui nume real era Erik Weisz, s-a nascut in Ungaria si era de origine evreu. A plecat in Statele Unite impreuna cu familia la varsta de patru ani, principalele motive ale plecarii raman incerte, dar se banuieste ca antisemitismul a stat la baza acestei decizii. Tatal lui Houdini a acceptat un post de rabin in Appleton, Wisconsin, unde a gasit o comunitate de unguri. Din nefericire insa, era foarte conservator, neputandu-se adapta ideilor liberale americane. De aceea, a fost nevoit sa plece. S-a mutat mai intai in Milwaukee si apoi la New York. Familia avea tot timpul nevoie de bani, asa ca tanarul Eric a acceptat tot felul de slujbe ciudate pentru a o ajuta. A plecat de acasa la 12 ani sa-si caute norocul, dar dupa nici doi ani s-a intors la New York, unde familia lui inca mai locuia. La 17 ani a fost captivat de memoriile marelui magician francez Jean Eugene Robert-Houdin si nu este de mirare ca a fost atras in lumea stralucitoare a spoectacolului si magiei, unde a gasit faima si bani. A fost atat de impresionat de viata lui Houdin incat, atunci cand i s-a cerut un nume de scena, pur si simplu a mai adaugat un "i" la numele acestuia, devenind Houdini. Initial, Houdini se specializase pe trucurile cu carti de joc. La un moment dat, el chiar se autointitulase "Regele Cartilor", insa adevarata faima a castigat-o dupa ce a inceput sa apara pe scena cu numere din ce in ce mai bizare si mai incitante. In 1895, cautand ceva diferit fata de ceilalti artisti, el s-a gandit sa provoace politistii unei sectii, sustinand ca poate scapa de catuse si din celula. In anii 1898-1899, in primul rand datorita acestor evadari spectaculoase, a inceput sa fie cunoscut si apreciat, au aparut angajamente mai bune. Unul dintre numerele cu care a ramas in legenda este cel in care, pe hipodromul din Londra, a reusit sa faca sa "dispara" un elefant impreuna cu dresorul sau. In acea perioada o cunoaste pe Wilhelminia Beatrice Rahner - "Bess", cu care se casatoreste pe data de 22 iunie 1895. Mariajul celor doi a insemnat unirea a doua familii rigide, una catolica si cealalta evreiasca. Dar cei doi au invins prejudecatile. La inceputul anului 1900 plecat in turneu in Europa, alaturi de sotia lui, unde a continuat sa puna la cale trucuri de iluzionism prin care insela moartea. Cu timpul, datorita publicitatii, au venit angajamente din Franta, Olanda, Germania si Rusia. El si Bess au petrecut urmatorii cinci ani bucurandu-se de succesul european. Pe masura ce faima ii crestea, Houdini depasea toate recordurile de audienta in fiecare oras, devenind cel mai bine platit artist pe continent si in insulele britanice. In 1920, dupa decesul mamei sale, Houdini si-a canalizat intreaga energie in incercarea sa de a demasca falsii clarvazatori sau mediumi. Vasta sa experienta in ceea ce priveste numerele de magie i-a permis sa demaste multi escroci care reusisera sa pacaleasca pana atunci oameni de stiinta si cercetatori renumiti. Mai mult decat atat, el a fost un membru al comitetului American Stiintific care oferea un premiu in bani oricarui medium care isi putea demonstra clar abilitatile paranormale. Pana la moartea sa, comitetul nu daduse nici un premiu. Pe masura ce faima sa de "vanator de fantome" crestea, el chiar incepuse sa se deghizeze si sa participe la sedinte de spiritism, impreuna cu un reporter si cu un ofiter de politie. Probabil ca cel mai faimos medium pe care l-a demascat a fost Mina Crandon, din Boston, care era cunoscuta ca "Margery". Aceste activitati l-au costat pe Houdini prietenia sa cu Sir Arthur Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes. Doyle credea cu tarie in spiritism, desi Houdini insista asupra ideii ca mediile spiritiste se folosesc de anumite trucuri. Acesta a fost convins ca Houdini insusi poseda puteri supranaturale, o parere exprimata in cartea sa Granita necunoscutului. Se pare ca Houdini nu a reusit sa-l convinga ca folosea doar elemente de scamatorie, in fata un public insuficient de antrenat ca sa-si dea seama ca era tras pe sfoara.Din aceasta cauza, din prieteni, cei doi au ajuns sa fie adversari in mod public. Halloween - o data magica pentru caderea cortinei in cazul lui Houdini Pe 22 octombrie 1926, in timpul unui spectacol la Princess Theater din Montreal, un student de colegiu, J. Gordon Whitehead, a cerut permisiunea de a testa duritatea muschilor abdominali ai maestrului si l-a lovit. Acesta era un moment obisnuit al spectacolului, asa ca magicianul a ignorat durerile abdominale care l-au cuprins pentru ca nu avusese timp sa contracte muschii inainte de lovitura, continuand reprezentatia. Ajuns la Detroit a doua zi, a fost diagnosticat cu apendicita acuta, dar a insistat sa continue spectacolele. Ultima aparitie pe scena a lui Houdini a fost la teatrul Garrick din Detroit, Michigan la data de 24 octombrie. Urmatoarea zi, el a fost dus de urgenta la Spitalul Grace din cauza temperaturii ridicat, unde i-a fost extirpat apendicele cangrenat, insa peritonita deja se instalase. Houdini a murit de peritonită, în urma unei rupturi de apendice. Evenimentul care a dus la moarte, se crede a fi o reprezentaţie la universitatea McGill, unde un student, J. Gordon Whitehead, l-a întrebat pe Houdini dacă poate suporta să fie lovit în abdomen fără a simţi nici o durere. Primind răspuns afirmativ, acesta l-a lovit de repetate ori pe magician, cauzându-i ruptura de apendice. Cum Houdini suferea de apendicită de câtva timp, el a refuzat tratamentul medical, continuând să călătorească. Harry Houdini moare la spitalul Detroit's Grace, la ora 1:26 pm, în camera 401, pe 31 octombrie 1926, în vârstă de 52 de ani. Houdini a murit de Halloween, pe data de 31 octombrie 1926, la varsta de 52 de ani. Trupul neinsufletit a fost dus la New York. Servicul religios a avut loc in sala de festivitati a Lojii Elks, din W. 43rd Street., la care au asistat peste 2000 de persoane. Houdini a fost elogiat de rabini, apoi a avut loc o ceremonie de rupere a baghetei, oficiata de Societatea Magicienilor Americani. Inmormantarea a avut loc la cimitirul Machpelah din Brooklyn, un loc pe care Houdini insusi il alesese. Sedinte de spiritism pentru Houdini Inainte de moartea sa, Houdini a spus ca ii va trimite sotiei sale un mesaj din lumea de dincolo, daca va fi posibil. In fiecare an, de Halloween, sotia sa organiza sedinte de spiritism, dar sotul ei nu a aparut niciodata. Dupa zece ani, in 1936, dupa o ultima incercare de a a lua legatura cu sotul ei defunct, ea a stins lumanarea pe care o tinea aprinsa inca de la moartea acestuia, spunand ca "am asteptat destul. Zece ani sunt o perioada de timp suficienta pentru a astepta un barbat". In orice caz, traditia a ramas, si chiar si in prezent, de Halloween, se organizeaza sedinte de spiritism pentru Houdini, tinute de Sidney H. Radner, un magician care poseda cea mai mare colectie de obiecte care i-ar fi apartinut lui Houdini.

Citeste mai mult >>

Sase personaje care si-au vandut sufletul diavolului

Dintotdeauna au existat rumori privind persoanele care si-au vandut sufletul diavolului, si asta mai ales in perioada crestina, desi pactul cu forte malefice a existat in mai toate miturile si culturile lumii. Succesul financiar, frumusetea sau capacitatea de a face lucruri deosebite au fost etichetate ca puteri supranaturale obtinute printr-un pact secret cu o entitate, cum altfel decat rautacioasa (?), in schimbul, evident, al sufletului. Muzicieni, scriitori, artisti de orice fel, au fost deseori acuzati ca au incheiat un pact cu diavolul in schimbul virtuozitatii lor, a averii sau a faimei. In cele ce urmeaza va vom prezenta povestile a sase astfel de oameni, poate cei mai cunoscuti din bransa celor cu suflete vandute, si tulburatoarele lor experiente... Urbain Grandier (1590 - 1634) Urbain Grandier este numele de care se leaga, probabil, cel mai cunoscut caz de acuzatie si condamnare la moarte pentru pact cu diavolul si acte de vrajitorie. Grandier a fost, asa cum putini s-ar astepta, un preot. Un preot catolic din biserica Sainte Croix, din Loudon, dioceza catolica de Poitiers, Franta. Inainte, insa, de reputatia sa ca om ce a imbracat roba monahala, Grandier s-a facut cunoscut prin aventurile sale amoroase si pentru desele scandaluri sexuale in care a implicat femei din orice categorie sociala, un veritabil Rasputin al Frantei. In plus, naravasul preot a fost si un dusman infocat al celebrului cardinal Richelieu, cel impotriva caruia a scris mai multe pamflete acide si caruia i-a adresat critici publice in repetate randuri. Scandalul a inceput in anul 1632, an in care Maica Superioara a manastirii de maici ursuline din Loudun, sora Jeanne des Anges, l-a acuzat public pe Grandier ca a trimis un demon puternic, pe Asmodai, pentru a comite acte impudice cu ea. La scurt timp, majoritatea maicutelor depusesera plangeri asemanatoare. Impotriva preotului se ridicase absolut toata lumea, inclusiv avocatul si unul dintre consilierii personali ai regelui Frantei, ambii parinti ai unor tinere seduse de Grandier, si asta fara a-l numi aici pe principalul sau inamic, cardinalul Richelieu. In fata unui public format din peste 7000 de persoane, expertii exorcisti ai Bisericii Catolice ( parintele capucin, Tranquille, cel franciscan, Lactance si cel iezuit, Jean-Joseph Surin) au efectuat cea mai mare exorcizare din istoria Frantei. Toate maicutele ursuline au fost exorcizate public, preotii sustinand ca au reusit sa identifice nu mai putin de 18 demoni puternici care le posedasera. Atunci cand Grandier a incercat sa se apere cerand maicutelor sa raspunda unor intrebari simple in greaca (rostirea unor limbi necunoscute este un semn al posedarii demonice), acestea au refuzat, sustinand ca au incheiat un pact prin care sa nu vorbeasca niciodata limba greaca. In schimb, acasa la urban Grandier, inchizitorii au scos la lumina un document despre care au sustinut ca este dovada clara a pactului incheiat de acuzat cu diavolul insusi si cu demonii acestuia. Actul, scris cu sange, in limba latina, de la coada la cap, se pastreaza si astazi in Biblioteca Nationala a Frantei Grandier a fost ars pe rug sub acuzatia de vrajitorie si pact cu diavolul. Astazi, scepticii inclina sa dea dreptate celor care sustin ca totul nu a fost decat un concurs nefericit de imprejurari pentru preotul acuzat de toate aceste nenorociri. Cardinalul Richelieu dorea cu ardoare inlaturarea sa, sora Jeanne des Anges fusese refuzata atunci cand i-a facut avansuri amoroase lui Grandier iar inalti oficiali ai regelui se vazusera dintr-o data bunici ai odraslelor acestui Don Juan francez. Sau poate nu a fost decat razbunarea demonilor cu care Urban Grandier incheiase pactul? Dr. Johann Georg Faust (1480 -1540) Datorita asocierii sale cu personajele literare sau legendare pe care le-a influentat, este greu de stabilit astazi cursul real al vietii personajului care a existat in realitate sub numele de Faust. Cel mai probabil, Faust s-a nascut in Germania, la Helmstadt, in jurul anilor 1480/1481. Pana la varsta de 30 de ani, Faust isi completeaza studiile in tara sa natala si la Cracovia, acolo unde obtine un doctorat in teologie. Pe langa acesta, misteriosul personaj se remarca prin abilitatile sale ca medic, alchimist, filozof, magician, astrolog si realizator de horoscoape. La Cracovia ii intalneste pe Martin Luther si Philip Melachton, personaje cu care Dr. Faust leaga o puternica prietenie. Legenda spune chiar ca cei doi au fost martorii pactului pe care Faust l-a incheiat cu Diavolul insusi. Zvonurile s-au lansat inca din timpul vietii sale, astfel ca individul a fost concediat de la Universitatea din Ehrfut, acolo unde preda filozofie antica. Se spune ca acesta a fost momentul in care a recunoscut intelegerea tenebroasa pe care o facuse. Intr-o discutie cu un preot franciscan, Dr. Klinge, Faust ar fi marturisit ca are mai multe incredere in demoni decat in Dumnezeu. In urma unei asemenea reputatii, Faust este izgonit din mediile universitare si bisericesti si ajunge sa isi castige existenta vanzand horoscoape si incercand sa transforme metalele simple in aur prin procedee alchimice. In urma unui astfel de experiment, nefericitul doctor este sfartecat de o explozie. Raportul medical al vremii sustine ca trupul sau a fost "mutilat ingrozitor", semn interpretat ca o actiune a diavolului care venise sa isi ia rasplata. Ceea ce a urmat tine strict de talentul literar al unui Frank Baron, Marlowe, Ghoete sau Thomas Mann. Pustnicul Herman (sec. XIII d.Hr.) Pustnicul Herman este un personaj pe cat de controversat, pe atat de misterios. De numele sau se leaga aparitia pe scena culturala a lumii a celui mai mare document medieval cunoscut pana in prezent - celebra Biblie a Diavolului, Codex Gigas, si totusi, nimic, in afara de o scurta legenda, nu vorbeste de viata celui care a creat (impropriu spus) gigantica lucrare. Legenda spune ca, undeva in secolul al XIII-lea, in manastira benedictina din Podlazice (Cehia de astazi), un anume preot Herman ar fi comis un pacat atat de greu incat nici macar nu putea fi rostit. Socati de fapta confratelui lor, mai marii manastirii benedictine au decis, de comun acord, ca singura pedeapsa pe care Herman ar fi meritat-o era zidirea acestuia de viu. Ingrozit de perspectiva pe care i-o rezervasera ceilalti calugari, Herman i-ar fi implorat cu lacrimi in ochi sa ii crute viata. In schimb, el ar fi urmat sa scrie intr-o singura seara o carte care sa cuprinda toate invataturile lumii, cea mai mare si mai cuprinzatoare carte scrisa vreodata. Uimiti, preotii ar fi acceptat sa ii ofere pacatosului inca o seara in care sa dovedeasca ceea ce poate. A fost seara in care pustnicul Herman a facut, din cate se spune, un pact cu diavolul. In schimbul sufletului sau, diavolul ar fi scris ceea ce a ramas in istorie drept Codex Gigas - Biblia Diavolului, si l-ar fi salvat pe Herman de la o moarte chinuitoare. Misterele manuscrisului incep, insa, abia de acum. Cu o greutate de 75 de kilograme si o lungime de aproape un metru, Codexul a necesitat pielea tabacita a 160 de magari pentru a fi realizat in intregime. Este nevoie de cel putin 2 barbati puternici pentru a-l putea transporta. Pe langa o varianta a Bibliei in latina vulgara, Biblie presarata cu imagini demonice si cu un urias portret al diavolului, Codex Gigas mai contine si Etymologia lui Isidor din Sevillia, Istoria Evreilor a istoricului Flavius Joseph, Cronica Boemiei a lui Cosmas de Praga, numeroase tratate de istorie, medicina si etimologie, o lista a calugarilor din manastirea Podlazice, un calendar cu un necrolog, o multime de formule magice, vraji si insemnari locale. Intregul document este scris in latina vulgara iar ultimele insemnari se opresc in anul 1229. Expertii in grafologie sustin ca autorul Codexului a fost un singur personaj si nu mai multi, asa cum se obisnuia in Evul Mediu. Curios este faptul ca pentru realizarea unui asemenea document monumental, ar fi fost necesari cel putin 30 de ani ( asta insemnand ca Herman ar fi scris un rand la fiecare 20 de secunde si ca ar fi petrecut cateva ore pentru fiecare ilustratie). Si cu toate acestea, datele grafologice indica faptul ca nu exista nici cea mai mica schimbare a scrisului sau vreun semn de oboseala, modificari inevitabile pentru un om in decursul atator ani. Un alt mister ce inconjoara Codexul este si cel al disparitiei a 7 pagini din cele 320 originale. Nimeni nu stie unde si cand au disparut paginile, dar zvonurile sustin ca lipsa lor se datoreaza tocmai continutului care ar fi putut afecta grav ordinul benedictin. In plus, Biblia Diavolului si-a castigat o veritabila reputatie de piaza rea, ea aducand dezastre asupra majoritatii posesorilor sai, de la boli mintale, la incendii si distrugeri aparent fara explicatie. In prezent, Codex Gigas este pastrat la Biblioteca Regala din Stockholm, Suedia. Niccolo Paganini (1782 - 1840) Cu siguranta ca putini dintre cei care citesc acest material s-ar putea gandi la marele compozitor si violonist italian ca la un individ ce si-a capatat talentul in urma unui pact cu diavolul. Dar, o privire mai atenta asupra surselor vremii ne arata ca Paganini nu a fost deloc ferit de zvonurile rele si, mai mult, el a ales sa nu le infirme niciodata. In fapt, chiar din momentul nasterii sale in familia saraca a unui negustor lipsit de noroc, mama sa ar fi avut un vis premonitor, in care i s-a spus ca fiul ei va ajunge cel mai mare violonist pe care lumea l-a cunoscut vreodata. Urmand acest vis, parintii sai au facut totul pentru a implini profetia. Pana la varsta de 7 ani, Paganini invatase la perfectie tainele mandolinei si ale vioarei, primele instrumente la care a cantat. Pana la varsta de 11 ani incepuse sa dea spectacole singur, pentru ca pana la 13 ani sa fie deja cunoscut ca un virtuoz al vioarei. Pana la 19 ani incepuse sa isi compuna singur muzica, iar la 23 de ani crea deja opere de o valoare uriasa. La 27 de ani avea deja un public imens si un succes nebun... iar zvonurile despre pactul secret care sa ii asigure o atare faima circulau deja pe buzele tuturor. Curios este faptul ca atunci cand a fost intrebat daca este adevarat un asemenea zvon, Paganini a raspuns nonsalant: "Cum altfel credeti ca as putea canta in modul in care o fac?". Declinul lui Paganini a inceput la varsta de 40 de ani, atunci cand a fost diagnosticat cu sifilis. Tratamentele empirice ale vremii, tratamente ce includeau mercur si opiu, i-au distrus practic sanatatea. Imbracat vesnic in negru, palid, aproape fara niciun dinte, Paganini era doar o umbra a tanarului frumos si talentat care uimise Europa. Oamenii erau convinsi ca Paganini platea de acum pretul celui care ii daduse talentul nefiresc. Robert Johnson (1911 - 1938) Cu exceptia pasionatilor muzicii blues, putini sunt cei care sa cunoasca legenda acestui cantaret de culoare cu o ascensiune meteorica pe scena muzicii americane. Robert Johnson s-a nascut pe o plantatie in zona rurala din Mississippi, in anul 1911. Dorinta sa cea mai mare, inca din copilarie, a fost aceea de a canta la chitara si de a deveni un blues-man faimos dar, din cate se pare, talentul sau lasa serios de dorit in aceasta privinta. Atunci, in anii adolescentei, Johnson a fost sfatuit sa isi ia chitara cea veche si dezacordata de incercari nereusite de a compune muzica blues, si sa isi caute norocul, la miezul noptii, la o rascruce de drumuri. Chiar Robert sustine ca a facut acest lucru la intretaierea drumurilor de langa plantatia Dockery, acolo unde, la miezul noptii, a intalnit un barbat masiv, de culoare (Diavolul). Acesta ar fi luat pentru cateva secunde chitara tanarului, ar fi acordat-o si ar fi legat cateva acorduri blues, dupa care i-ar fi intins chitara inapoi. Pactul fusese facut. Robert Johnson isi vanduse sufletul in schimbul talentului. Si, in scurt timp, Johnson a devenit faimos, unul dintre cei mai mari cantareti de muzica blues din istoria Statelor Unite ale Americii. Piesele sale au ajuns sa influenteze muzicieni si trupe celebre, de la Muddy Waters, Bob Dylan, Eric Clapton si Jeff Beck, la Rolling Stones, Led Zeppelin si Johnny Winter. Mai mult, Eric Clapton declara intr-un interviu televizat ca Robert Johnson a fost "cel mai important cantaret de muzica blues care a trait vreodata". Semnul diavolului? Pura coincidenta? Nimeni nu va sti niciodata. Cert este ca Johnson s-a stins din viata la numai 27 de ani, otravit, din cate se pare, de sotul gelos al unei femei pe care o invitase la dans... In urma sa au ramas sase (cifra predestinata?) albume de geniu. In majoritatea exista melodii care sa faca referire la intalnirea cu diavolul din miez de noapte sau de temerile canteratelui ca va ajunge in iad. Jonathan Moulton (1726 - 1787) Supranumit si Faust Yankeu, Jonathan Moulton a fost, in fapt, un individ care a dat nastere multor legende cu iz supranatural, asta dincolo de influenta sa reala asupra evenimentelor istorice din New Hampshire, Statele Unite ale Americii. Confruntat cu lipsurile materiale inca din copilarie, Jonathan a lucrat ca ucenic al unui tamplar pana la varsta de 19 ani, moment in care si-a parasit slujba pentru a se inrola in militia statului New Hampshire. In scurta vreme este numit capitan al unui regiment de vanatori de munte si, in aceasta calitate, poarta numeroase batalii cu indienii Ossippe, aliatii Frantei in razboiul Anglo-Francez, cunoscut si sub numele de Razboiul Regelui George (1744-1748). Aici s-a remarcat prin faptele sale de vitejie si, drept rasplata, a primit un teren intins din fostul teritoriu al indienilor Ossippe. La sfarsitul razboiului, Jonathan Moulton s-a casatorit cu Abigail Smith, cea care avea sa ii ofere nu mai putin de 11 copii. Tot atunci, Moulton a deschis un mic magazin si a incercat sa puna pe picioare o afacere prin care sa importe bunuri din Europa care America de Nord. Afacerea sa, insa, s-a dovedit una nerentabila iar lipsurile materiale au inceput sa isi puna amprenta asupra numeroasei familii. A fost momentul in care au inceput sa apara si legendele despre pactul pe care Moulton l-ar fi incheiat cu diavolul. Cert este ca, din motive necunoscute, sotii Moulton au inceput sa se poarte ca si cum nu ar fi stiut niciodata ce inseamna saracia. Banii nu mai constituiau o problema iar totul parea sa le mearga ca pe roate. Legenda spune ca Jonathan si-ar fi vandut sufletul diavolului pentru a scapa de saracia crunta care il apasa. In schimbul sufletului sau, in fiecare prima zi a lunii, diavolul ar fi trebuit sa ii umple ghetele cu monede de aur. Asta pana cand Moulton, avid de banii nemunciti, ar fi venit cu o idee nastrusnica. El a taiat o gaura in podea, deasupra careia a asezat niste ghete uriase, fara talpa. Astfel, oricat aur ar fi turnat diavolul, monedele s-ar fi scurs direct in subsolul casei lasand impresia ca nu au ajuns niciodata in ghete. Diavolul a inteles, insa, siretlicul capitanului si, drept rasplata, i-a ars casa din temelii si a facut ca tot aurul strans in timp de familia Moulton sa dispara fara urma. Jonathan s-a stins in anul 1787. Se spune ca atunci cand rudele sale au vrut sa ii deschida sicriul, inauntrul acestuia nu s-a gasit decat un sac cu aur cu semnul diavolului pe el. Scepticii sustin insa ca Moulton a fost inmormantat intr-un mormant fara nume si ca nimeni nu stie unde se afla acest loc de veci.

Citeste mai mult >>

Wild Wild West - orasele fantoma

Vise implinite, laolalta cu sperante spulberate – peste timp, urmele celor care au castigat s-au intrepatruns cu urmele celor care au pierdut. Asa s-au nascut legendele Vestului Salbatic. Calatorii care se incapataneaza sa caute marturii ale Vestului Salbatic asa cum era el odinioara, la vremea goanei dupa aur, a serifilor justitiari si a banditilor fiorosi, isi pot implini visul. Imprastiate prin Nevada, California, Utah si Colorado, in numeroase asezari din secolul al XIX-lea nimic nu pare sa se fi schimbat din ziua in care au fost parasite. Vechile saloane in care pistolarii dadeau pe gat pahare cu whisky sunt inca in picioare, desi pe strazi mai umbla, in sus si in jos, doar ciulinii rostogoliti de vant. Nume ca Death Valley, Tombstone, Pat Garret si Billy the Kid amintesc de vremea in care s-au scris legendele Vestului american. Aceste orase au luat fiinta la sfarsitul secolului al XIX-lea si s-au dezvoltat in ritmul fulminant al cresterii febrei aurului. Orase miniere ca Gold Springs, Steins, Gold Point sau Bodie au fost infiintate de cautatorii de aur: curajosi, nebuni, frenetici. Se intampla des ca orase intregi sa rasara ca peste noapte din nisipul desertului, pentru ca mai apoi, cand aurul din zona se termina, sa fie parasite in mare graba. Febra aurului in California a inceput in 1849, desi miscarea de pionierat incepuse inca din 1803, cand presedintele Thomas Jefferson a trimis Congresului un mesaj secret prin care a cerut initierea unei expeditii in zona cuprinsa intre fluviul Mississippi si coasta Pacificului. Mesajul lui Jefferson era secret, pentru ca teritoriul in chestiune se afla, la vremea aceea, in posesia Frantei, iar o asemenea expeditie ar fi dus la ceva mai mult decat un simplu incident diplomatic. In luna iulie a aceluiasi an 1803, Napoleon a oferit SUA intregul teritoriu Louisiana, in schimbul a 15 milioane $. SUA au acceptat imediat targul, iar teritoriul Americii a crescut cu aproxi­mativ un milion de mile patrate, de la Mississippi la Muntii Stancosi si de la Golful Mexicului la granita cu Canada. In urma acestei tranzactii, a inceput miscarea de pionierat a goanei dupa aur. Ordinul lui Jefferson pentru prima expeditie era „sa se exploreze fluviul Missouri si principalele sale brate, deoarece acesta, prin cursul sau si prin legatura cu Oceanul Pacific, ar putea oferi calea cea mai practica de comunicare acvatica de-a lungul continentului, in scopuri comerciale.” In 1848, Mexicul a capitulat in fata SUA si a cedat acestora teritoriile aflate la nord de granita sa actuala. Astfel, SUA au dobandit drepturi asupra tuturor pamanturilor situate la apus de Muntii Stancosi pana la coasta Pacificului, la nord pana la paralela 490 si la sud pana la Rio Grande. De-acum, zecile de mii de pionieri ai Vestului puteau porni catre Pacific pentru a dobandi pamant si bogatie. Intreaga zona situata la vest de Mississippi era considerata teritoriu de frontiera – acolo mergeau doar cei care nu mai aveau nimic de pierdut. Sansa exista pentru oricine avea curajul sa profite de ea. Unii au devenit milionari peste noapte, altii si-au incercat norocul si au dat gres. Multi au murit. Spiritul de aventura al acelei perioade a fost generat de fuga de orasele puternic industrializate, de nevoia irepresibila a oamenilor de spatii deschise, de libertate.

Citeste mai mult >>

Experientele de dupa moarte – Amintiri din casa mortilor

Ne-am obisnuit sa privim experientele din pragul mortii drept fenomene paranormale care se intampla in cazuri speciale, extrem de rare, si carora cu greu le putem gasi o explicatie. Nu realizam ca sunt atat de comune si de des intalnite incat au intrat practic in vocabularul nostru de zi cu zi. Expresii ca „intreaga viata mi-a trecut prin fata ochilor” sau „nu te indrepta spre lumina” au devenit deja de notorietate. Ce anume insa reprezinta aceste fenomene? Sunt experiente spirituale? Halucinatii? Modificari chimice la nivel cerebral in momentul mortii? Sau sunt ele dovada clara a existentei vietii de dupa moarte? Ne-am obisnuit sa privim experientele din pragul mortii drept fenomene paranormale care se intampla in cazuri speciale, extrem de rare, si carora cu greu le putem gasi o explicatie. Nu realizam ca sunt atat de comune si de des intalnite incat au intrat practic in vocabularul nostru de zi cu zi. Expresii ca „intreaga viata mi-a trecut prin fata ochilor” sau „nu te indrepta spre lumina” au devenit deja de notorietate. Ce anume insa reprezinta aceste fenomene? Sunt experiente spirituale? Halucinatii? Modificari chimice la nivel cerebral in momentul mortii? Sau sunt ele dovada clara a existentei vietii de dupa moarte? Intunericul, tunelul si lumina „Ati auzit probabil, de multe ori, ca moartea este o experienta terifianta. Sa nu credeti asta! Moartea este cea mai dulce, tandra si senzuala senzatie pe care am trait-o vreodata. Moartea vine deghizata intr-un prieten foarte foarte bun... Este usor sa mori... Ca sa traiesti, insa, trebuie sa lupti” - Edward V. Rickenbacker, pilot din timpul Primului Razboi Mondial, care a fost la un pas de moarte dupa ce avionul sau a fost doborat de inamici. In 1975, Dr. Raymond Moody lansa pentru prima data o ipoteza tulburatoare, cea a existentei unui set de experiente comune tuturor persoanelor care s-au aflat in pragul mortii. Cartea sa, „Viata de dupa viata”, s-a dovedit un succes de proportii si a impamantenit, atat in mediul stiintific cat si in viata de zi cu zi, notiunile tunelului intunecat, a luminii, a senzatiilor de parasire a corpului si toate celelalte experiente care insotesc momentul mortii. Nu va ganditi insa ca astfel de fenomene au inceput cu Dr. Moody. In realitate, ele sunt cunoscute de cand lumea. Platon, in celebra sa „Republica”, din anul 360 i.Hr., povesteste experienta unui soldat pe nume Er, dupa ce acesta a fost ucis intr-o lupta. Er descrie momentul in care spiritul ii paraseste trupul, pentru ca apoi sa fie judecat alaturi de sufletele altor persoane decedate si, intr-un final, sa vada un loc minunat... paradisul. Succesul inregistrat de tratatul medical al lui Raymond Moody a dus ca in 1978, la numai trei ani dupa lansarea cartii, sa ia nastere International Association for Near-Death Studies (IANDS), o asociatia ce trebuia sa largeasca in mod considerabil aria cercetarilor in domeniu. Astazi, aceeasi asociatie se bucura de ajutorul unora dintre cei mai prestigiosi medici, specialisti si oameni de stiinta. Daca la inceput, in mediul stiintific, problema experientelor din pragul mortii a fost privita cu scepticism, in prezent nu mai exista niciun dubiu cu privire la autenticitatea lor, adevarata provocare a oamenilor de stiinta fiind elucidarea originilor acestora. Nu mai departe de anul trecut, mai precis in septembrie 2008, experti din 25 de spitale din Marea Britanie si SUA, coordonati de specialistii Universitatii Southampton, au anuntat ca au demarat un proiect amplu, care va dura trei ani si care va include observatii atente pe 1.500 de pacienti. Scopul? Aflarea unei explicatii plauzibile privind experientele din pragul mortii. Studiile efectuate inca din 1980 au aratat o realitate socanta. Peste 15% dintre cetatenii americani au trait astfel de senzatii. In Germania, numai 4%, dar daca raportam acest procent la populatia de peste 82 de milioane de locuitori a tarii, numarul celor care au trecut prin experienta mortii iminente este unul extrem de mare. Despre ce fel de experiente vorbim insa? Intr-o lista a trairilor paranormale de acest gen, specialistii au enumerat nu mai putin de opt stari corelate, desi extrem de putini oameni ajung sa le traiasca pe absolut toate. Sentimentul de liniste – Prima senzatie pe care o au cei aflati in pragul mortii, este cea de pace interioara, de liniste sufleteasca, acceptarea mortii si confortul fizic si emotional. Uneori, aceasta stare poate fi precedata de un zgomot extrem de neplacut. Lumina intensa si pura – Cateodata, aceasta lumina intensa ( deloc dureroasa) pare sa umple camera in care se afla subiectul. In alte cazuri, pacientii mentioneaza o lumina neobisnuita, care pare sa vina dintr-un colt al camerei, si pe care o asociaza cu Dumnezeu sau cu Paradisul. Parasirea propriului corp – Cel de al treilea pas este cel in care persoana in cauza simte ca isi paraseste propriul corp. Exista numeroase mentiuni in care pacientii sustin ca levitau si ca puteau vedea si auzi persoanele din jurul lor, la fel de bine cum isi puteau vedea trupul inert. Uneori, „spiritul” poate zbura in afara camerei, catre cer sau catre ceea ce pare a fi Raiul. Intrarea in alte dimensiuni - Indiferent de orientarile religioase ale celui afectat, exista aceleasi mentiuni cu privire la natura locului in care „spiritul” poate ajunge. In marea majoritate a cazurilor, cei aflati in pragul mortii vorbesc de Rai, desi exista si situatii in care oamenii vorbesc de locuri reci, intunecoase, si de voci disperate care se aud in jurul lor, o imagine pe care nu au putut sa o asocieze decat cu Infernul. Entitati luminoase – Una dintre cele mai intalnite si ma des relatate experiente este cea a entitatilor luminoase care insotesc sufletul celui aflat in pragul mortii. Majoritatea relatarilor fac referire la un glob de lumina, a carui voce este calda si prietenoasa. Acesta este perceput ca Dumnezeu, un inger, un sfant sau chiar o persoana apropiata care a decedat. Tunelul – La fel de cunoscuta este si prezenta tunelului intunecat, pe care spiritul este nevoit sa il traverseze. In unele relatari, la capatul acestuia se afla o lumina, in timp ce altele sustin ca singura sursa de lumina este cea a entitatii care insoteste sufletul celui aflat in pragul mortii. In tunel este mentionata prezenta a numeroase alte spirite, unele ratacite, in timp ce altele isi urmeaza drumul catre aceeasi sursa de lumina. Comunicarea cu spiritele – Inainte ca experienta sa ia sfarsit, pacientii afirma ca au comunicat cu o alta entitate. Aceasta a fost descrisa sub forma unei puternice voci masculine, care ii spune celui afectat ca inca nu a sosit timpul sau si ca trebuie sa se intoarca. Unii subiecti pretind ca li s-a dat posibilitatea alegerii intre lumina divina si intoarcerea in propriul corp, in timp ce altii sustin ca li s-a ordonat, pur si simplu sa se intoarca. Vizualizarea propriei vieti – Aceasta experienta mai este numita si „vederea panoramica a vietii” si poate fi intalnita atat la inceputul starii propriu-zise cat si la finele trairilor paranormale. Modul in care ea se produce difera de la persoana la persoana. Daca unii pacientii sustin ca imaginile erau extrem de detaliate, altii sustin ca au vazut doar franturi din propria viata. Subiectii aud uneori voci apropiate care le judeca faptele. Asa cum mentionam si mai devreme, aceste opt experiente ajung doar rareori sa fie traite in totalitate. Unele dintre ele, asa cum este senzatia de parasire a propriului corp, pot fi percepute in situatii care nu au nimic de a face cu experientele din pragul mortii. In acelasi timp, trairile difera la o persoana la alta, relatarile care sa se incadreze exact in tiparul de mai sus fiind extrem de putine. Teorii supranaturale Este evident ca teoriile care incearca explicarea experientelor din pragul mortii intra inevitabil intr-una din cele doua categorii: stiintifice sau supranaturale. Ambele variante pot fi acceptate la fel de bine cum pot fi si combatute. Important insa de mentionat este ca teoriile supranaturale au la baza substratul cultural si religios al celor implicati. Sa urmarim insa cateva dintre acestea. Cea mai simpla explicatie este aceea ca subiectii care experimenteaza senzatiile de mai sus isi amintesc, de fapt, ceea ce se intampla cu propria lor constiinta dupa parasirea corpului. Mai exact, atunci cand sunt pe moarte, oamenii isi simt sufletul disociat de trup si incep sa perceapa stari si trairi pe care nu le-ar putea percepe in mod normal. Sufletul merge pana la granita dintre lumea noastra si cea a mortilor, de obicei reprezentata prin acel tunel. Odata ajuns, spiritul intalneste sufletele altor decedati si chiar o entitate divina, asociata uneori chiar cu Dumnezeu. Pacientului, sau spiritului acestuia, i se prezinta cealalta lume, Raiul sau Iadul, dupa care este trimis inapoi in propriul corp. Credinta in proiectiile astrale leaga experientele din pragul mortii cu alte forme de parasire ale propriului corp. In cazul de fata, eul astral se elibereaza spontan de trup si calatoreste liber catre alte dimensiuni. Ceea ce ii socheaza pe oamenii de stiinta este dovada irefutabila a acestor parasiri ale corpului. Exista numeroase marturii despre persoane inconstiente sau aflate in moarte clinica care, atunci cand si-au revenit, au dat detalii uluitoare despre procedurile medicale care s-au efectuat asupra lor sau despre persoanele prezente in apropiere. Si mai uluitoare sunt declaratiile unor persoane oarbe care au identificat cu precizie culorile hainelor celor care s-au aflat in camera de spital, in preajma lor. Pentru iudeo-crestini, astfel de experiente reprezinta dovada clara ca exista viata dupa moarte si ca oamenii continua sa existe intr-o alta dimensiune, in genere, Raiul sau Iadul. Nu mai putin importanta este si convingerea unora ca senzatiile din pragul mortii nu sunt altceva decat lucrarea diavolului, cel care incearca sa profite de vulnerabilitatea oamenilor si care apare ca un „inger de lumina”. In ce mod profita Satana de oameni reprezinta inca un subiect de discutie. Anumite teorii tind mai degraba spre ezoterism. Unii oameni sunt convinsi ca experientele din pragul mortii reprezinta o conexiune la nivel psihic intre entitati cu o evolutie superioara, din alte dimensiuni. Acestea pot fi chiar oameni care au depasit ciclul nastere-moarte-reincarnare, si care au capacitatea de a oferi neinitiatilor imagini din viitor. Da, este adevarat ca anumiti subiecti au facut previziuni extrem de detaliate dupa iesirea din starile mentionate mai sus. Interesant este si punctul de vedere al reprezentantilor altor religii decat cea iudaica sau cea crestina. In budism, spre exemplu, „lumina mortii” nu este altceva decat dovada decaderii morale a celui in cauza. Un suflet curat ar trebui sa fie capabil sa recunoasca atat natura luminii cat pe cea a propriului suflet detasat de corp. In situatia in care cel aflat pe patul de moarte este capabil sa identifice aceste trairi, se poate spune ca a depasit ciclul reincarnarilor si ca este gata sa atinga starea de nirvana. Moartea sub lupa cercetatorilor Nu mai este un secret pentru nimeni, ca stiinta nu poate explica experientele paranormale din pragul mortii. Nu putem spune ca explicatiile medicilor sau psihologilor sunt incorecte dar, categoric, multe dintre aspectele acestor trairi nu pot fi testate. Oare cum ai putea elabora un test prin care sa dovedesti ca cineva se duce, literalmente, in Rai sau in Iad; ca cIl intalneste pe Dumnezeu, si apoi sa il resuscitezi pentru a dovedi stiintific toate acestea? In orice caz, stiinta poate dovedi ca numeroase aspecte ale trairilor din momentul mortii au, de fapt, o natura psihologica si fiziologica. Cercetatorii au descoperit ca anumite droguri, asa cum este ketamina, pot crea senzatii identice cu cele descrise mai sus. Mai mult, anumiti pacienti chiar sunt convinsi ca mor sub efectul acestor droguri. Mecanismul care se afla insa in spatele unor atari senzatii nu este altul decat propriul nostru creier. Ceea ce noi percepem ca o realitate, poate fi, de fapt, o suma a informatiilor pe care creierul le transmite in acel moment. Sa luam, spre exemplu un test simplu. Inchideti ochii si ridicati mana dreapta pana in momentul in care va atingeti crestetul capului. De unde stiti unde se afla mana voastra atata timp cat tineti ochii inchisi? Evident, senzorii cerebrali au capacitatea de a prelucra informatii privind spatiul si timpul, chiar si in lipsa stimulilor vizuali. De aceea, acest test nu va da gres niciodata. Acum, imaginati-va ca tot acel sistem neuronal a luat-o razna si ca functiile sale se afla in degringolada. In locul senzatiilor reale, creierul poate transmite o multitudine de informatii eronate, dandu-va impresia ca va aflati in cu totul alte locuri decat cele in care va aflati de fapt, si ca traiti experiente care nu au nimic in comun cu realitatea. Aceste senzatii pot fi atinse sub efectul drogurilor sau, spre exemplu, sub cel al unor traume cerebrale puternice. Creierul incearca sa interpreteze toti stimulii pe care ii primeste, dar senzatiile pe care noi le simtim reale nu sunt nimic altceva decat stradaniile acestuia de a-si reveni la normalitate. Suprasaturarea cu informatii false a creierului da celui in cauza senzatia, ati ghicit, unei lumini puternice. Pe masura ce aceasta se amplifica, o alta reactie normala a creierului este cea a crearii imaginii unui tunel intunecat. Senzatia de plutire si de parasire a corpului are, la randul ei, o explicatie logica. Din nou, creierul incearca sa „traduca” informatiile privitoare la spatiu si timp. Rezultatul? Pacientul are impresia ca leviteaza si ca isi paraseste trupul. Lipsa de oxigen, combinata cu o trauma puternica, poate duce la aceasta senzatie. Calmul, pacea, linistea interioara se explica prin nivelul ridicat de endorfina secretat in corpul nostru in momentul unei traume cerebrale. Exista numerosi pacienti care au declarat ca s-au simtit lipsiti de orice emotii in timpul unor momente traumatice (vezi aici chiar si experientele din pragul mortii). Nimic paranormal pana aici. Inexplicabile pentru medici raman insa bizarele experiente in care apar entitati divine, spirite sau chiar Dumnezeu. Nu se poate explica nici modul in care oameni inconstienti relateaza in detaliu, evenimente si lucruri despre care nu ar trebui sa aiba nici cea mai mica idee. O teorie cat de cat plauzibila este aceea ca, inclusiv in momente de inconstienta, creierul nostru continua sa inregistreze informatiile transmise de stimuli externi, si sa le depositeze la un anumit nivel, astfel incat ele sa ajunga din subconstient in memoria pacientilor. Da, dar aceasta este doar o ipoteza, iar demonstrarea ei ramane inca un deziderat al medicilor si specialistilor in neurologie. Desigur, exista o explicatie pentru fiecare moment din experientele din momentul mortii. Dar oamenii de stiinta sunt constienti ca ipotezele lor nu au ajuns decat la un nivel infim fata de ceea ce se doreste. Oamenii prefera sa creada in teoriile supranaturale si este evident de ce fac acest lucru. Lor li se ofera speranta ca dincolo de moarte vor continua sa existe si ca moartea nu este un capat macabru de drum. Singurul lucru cert este acela ca exista o teorie stiintifica pentru absolut fiecare pas din experientele de mai sus. La fel de cert este insa ca pentru fiecare ipoteza a specialistilor exista cel putin cinci cazuri de senzatii din pragul mortii care sfideaza logica si, implicit, stiinta.

Citeste mai mult >>