Top 10, sportivi decedaţi în timpul jocului

Moartea este ceva de care oamenii se tem cel mai mult, pur şi simplu pentru că nu ştiu ce se poate întâmpla apoi. Alţii nu se tem, dar cred că e mai bine să spunem că mulţi dintre noi au un presentiment urât când se gândesc la ceea ce cu siguranţă urmează. Majoritatea îşi doreşte o moarte uşoară, care să survină în timpul somnului. Cu toate acestea, să urmărim cazurile din ultimele decenii ale câtorva sportivi care au murit conştienţi. Fiecare dintre aceştia a murit în timp ce făceau ceea ce le plăcea. Poate aşa trebuie să fie… cine ştie! 10. J.V. Cain J.V. Cain a fost atacantul echipei de base-ball, St. Louis Cardinals, în 1970. A jucat ca atacant timp de şase ani şi a înregistrat cele mai bune rezultate ale echipei. Pe 22 iulie, 1979, Cain participa la antrenamentele pentru noul campionat. Tot atunci aniversa şi împlinirea vârstei de douăzeci şi opt de ani. În timp ce alerga, ca de obicei, o tură completă, dintr-o dată a făcut câţiva paşi înapoi, s-a aplecat şi a căzut. Cain a murit de deficienţă cardiacă congenitală. Deşi nu a decedat în timpul campionatului pentru Liga Naţională de Fotbal, a murit făcând ceea ce îi plăcea. 9. Howard Glenn Howard Glenn a fost jucător al Ligii Americane de Fotbal. S-a alăturat echipei Ligii Americane de Fotbal, ‘NewYork Titans’, în 1960, ca atacant. Glenn rămâne singurul jucător care a murit din cauza rănilor provocate în timpul unui campionat obişnuit. Deşi viitorul lui Glenn, ca atacant, se arăta promiţător, pe 9 octombrie, în timpul primei reprize a unui meci împotriva echipei Houston Oilers, acesta a suferit o fractură la gât. Câteva ore mai târziu, a decedat din cauza complicaţiilor apărute la coloană. Tricoul său cu numărul 66 a fost retras. 8. Bill Masterton Bill Masterton, originar din oraşul Winnipeg, Manitoba, a fost înscris în echipa de hochei pe gheaţă, Montreal Canadiens imediat după absolvirea facultăţii, în 1961. Era un jucător tipic american şi extraordinar. A petrecut majoritatea anilor jucând la echipele de juniori după care s-a retras pentru un timp pentru a lucra la o societate comercială. În 1967, s-a alăturat echipei North Stars, el fiind primul jucător care a deschis scorul. Pe 13 ianuarie, 1968, echipa North Stars juca împotriva echipei Oakland Seals. Masterton era în posesia pucului şi ar fi putut să înscrie, dar l-a pasat. Masterton a fost contracarat de doi dintre jucătorii echipei Seals şi a căzut brusc, lovindu-se cu capul de gheaţă. A murit la scurt timp din cauza hemoragiei puternice la cap. A fost rănit atât de grav încât doctorii nu l-au putut opera. 7. Chuck Hughes Chuck Hughes a fost un alt jucător de succes a Ligii Naţionale de Fotbal. Deşi în timpul facultăţii a înregistrat şapte recorduri deosebite la fotbal, cel mai remarcabil este reprezentat de cele şaptesprezece goluri la un singur meci împotriva echipei statului Arizona, în 1965. După absolvirea facultăţii, a fost ales să joace în a patra rundă a echipei Philadelphia Eagles. A jucat pentru aceasta timp de trei ani, până în 1970, când s-a alăturat echipei Detroit Lions. Hughes a fost cotat cu cel mai mare număr de echipe la care a jucat dar cele mai multe au fost de renume. În ultimul minut al meciului împotriva echipei Chicago Bears, Hughes a căzut brusc, cu faţa în jos, inconştient. Jucătorii şi fanii au crezut că stimula o leziune pentru a opri cronometrul însă Hughes suferise un infarct. Meciul a luat sfârşit, dar în tăcere. 6. Ray Chapman Ray Chapman a fost jucător în Liga Naţională de Base-Ball. Se clasează pe locul doi între jucătorii decedaţi privind leziunile provocate în timpul unui meci de base-ball. În 1912, s-a alăturat membrilor Ligii Naţionale şi a jucat pentru echipa Cleveland Naps. A fost conducătorul Ligii Americane atât în ceea ce priveşte golurile marcate cât şi în ceea ce priveşte posesia mingii. Era renumit pentru modul în care lovea mingea cât şi pentru faptul că era cel mai bun apărător. Ar fi ajuns la scorul de 303 mingi înscrise, inclusiv cele nouăzeci şi şapte pe care le-a marcat înainte de a muri. Pe 17 august 1920, echipa Naps juca împotriva echipei Yankees. Jucătorul defensiv al echipei Yankees, Carls Mays, a aruncat mingea, lovindu-l pe Chapman în cap. Acesta a fost dus la spital şi a murit douăsprezece ore mai târziu. Moartea sa a subliniat motivul pentru care jucătorii trebuie să poarte căşti şi pentru care s-a interzis gresarea mingii cu anumite substanţe periculoase. 5. Frank Hayes Frank Hayes a fost jocheu. Avea treizeci şi cinci de ani şi se ocupase de antrenamentul cailor aproape toată viaţa. I-a fost ales calul Sweet Kiss, după cum îl numise proprietarul. Hayes avea să participe la cursa de la Belmont Park, din New York. Deşi erau semne care arătau că nu va câştiga, Hayes era pregătit să participe şi a hotărât să încerce. După ce cursa a luat sfârşit şi proprietarul calului s-a dus să îl felicite pe Hayes, a observat că Hayes stătea căzut pe şa, nemişcat. Medici au confirmat că Hayes suferise un infarct în timpul cursei. Oricât de ciudat ar părea, Frank Heyes rămâne singurul jocheu care a câştigat o cursă postmortem. 4. Scott Brayton Brayton a fost pilot de curse, originar din Coldwater, Michigan. Putea participa la cea de-a paisprezecea cursă Indianapolis 500 din 1981, înainte de a muri. De-a lungul anilor ‘80, Brayton a fost renumit pentru folosirea, la cursa mondială, a motorului de tip V6 Buick. A reuşit să înregistreze cel mai bun final la cursa Speedway din 1989, terminând pe locul şase, dar rămânând cu încă şase curse necâştigate. În 1993, a avut acelaşi statut. O dată cu anunţarea cursei Indy Racing League, din 1996, Brayton a fost considerat rivalul deţinătorului titlului IRL. Deşi campionatul a început dur, a reuşit să se califice şi să câştige cel de-al doilea premiu Indy. Pe 17 mai, 1996, Brayton îşi conducea maşina decapotabilă în momentul în care a explodat un cauciuc. Maşina a intrat pe ce-a de-a doua bandă, s-a rostogolit, a lovit parapetul oprindu-se, în cele din urmă. Brayton a lovit parapetul cu o viteză de peste 370 km/h. A murit în urma impactului dur. 3. Ed Sanders Ed Sander a fost boxer şi a concurat atât la categoria uşoară, la categoria grea cât şi la Olimpiade. Primul campionat de box la Olimpiade a avut loc în vara anului 1952. Şi-a învins adversarul, Hans Jones, prin knockout, şi a continuat competiţia cu Giacomo DiSegni în a doua rundă. Singurul care îl putea împiedica pe Sanders să câştige medalia de aur a fost Ingemar Johansson. După Olimpiade, Sanders a fost calificat drept profesionist şi a participat la opt meciuri în nouă luni, pierzând doar două dintre acestea. În primele zece runde, cei doi s-au lovit puternic. La a unsprezecea rundă, Sanders dădea semne de oboseală. James l-a lovit pe acesta cu pumnul astfel încât Sanders a căzut şi şi-a pierdut conştiinţa. Nu şi-a mai revenit şi a murit după ce doctorii au încercat să îi oprească hemoragia cerebrala. 2. Reggie Lewis Reggie Lewis a fost jucător de baschet al echipei Boston Celtics, din 1987 până în 1993. A înregistrat, în medie, de 20.8 puncte la fiecare meci terminându-şi cariera cu o medie de 17.6 la fiecare concurs. În 1992, Lewis a fost ales să joace pentru prima şi ultima dată la echipa All-Star Game a Ligii de Baschet (NBA) care s-a desfăşurat în Orlando, Florida. A reuşit să joace cincisprezece minute şi să înscrie şapte puncte. De asemenea ştia să reintre în posesia mingii după ce aceasta lovea panoul. În timpul antrenamentelor pentru Celtics, pe 27 iulie, 1993, Lewis a decedat brusc. A făcut infarct la numai douăzeci şi şapte de ani. 1. Dale Earnhardt Dale Earnhardt a fost pilot de curse, renumit pentru faptul că a condus maşini modificate pentru circuitul de top, NASCAR. El este cunoscut datorită succesului obţinut în competiţia Winston Cup Series. A câştigat 76 de curse de-a lungul carierei şi a reuşit să câştige acasă şapte campionate. Se clasează, asemenea lui Richard Petty, drept câştigătorul celor mai multe campionate din timpul carierei. În 1998, Earnhardt, a reuşit să câştige primul şi ultimul premiu, Daytona 500. De-a lungul carierei, a primit diferite apelative: „Intimidatorul”, „Cap-de-fier” şi „Omul Negru”. În timpul cursei din 2001, „Daytona 500”, Earnhardt a murit la ultima cursa. Maşina sa a derapat de pe pistă, a ajuns pe platforma de nisip, după care s-a întors brusc spre celălalt parapet. Apoi maşina sa a fost lovită de o alta cu numărul 36, amândouă oprindu-se cu botul în parapet. Earnhardt a lovit parapetul cu aproximativ 241km/h maşina a fost complet distrusă, însă mulţi au crezut că accidentul nu a fost foarte grav. Earnhardt a murit din cauza leziunilor provocate la impactul cu parapetul.