Top 10, eminescianisme ale iubirii

Titu Maiorescu afirma că literatura poetică română va începe secolul XX sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti. Fără nicio îndoială, Mihai Eminescu – este un fapt intim al sufletului nostru, cel care a ridicat arta poetică pe cele mai înalte culmi, regăsindu-şi resorturile intime ale literaturii universale. Iubirea – ca una dintre supratemele eminesciene – este înţeleasă nu doar în limitele ei lumeşti, ci de încercarea (de multe ori anevoioasă şi lipsită de finalitate) de a dialoga cu fiinţa iubită. Un pretext pentru creator fără de care opera nu se poate fiinţa, iubita blondă, angelică, serafică, iar eul liric visează necontenit la dragostea absolută care să subsumeze coordonatele autenticităţii, ale reciprocităţii, empatiei, eternităţii… În a doua etapă a creaţiei (1879-1883), poetul nu mai crede în realizarea unei iubiri ideale, aceasta rămânând doar o frumoasă amintire – aşa cum opina şi Z. D. Buşulenga: […] în arzătoarea dorinţă de recucerire a unităţii pierdute, resimţie ca un paradis pierdut se ajunge la gândul că în contrarii se ascunde aspectul complementar al unei singure realităţi […]. Aşadar, iubirea la Eminescu îndeplinea funcţionalităţi superioare în existenţă. Prin intermediul versurilor următoare, respectiv al unora dintre cele mai frumoase frânturi de lirism în care vrăjitoriile limbajului, ornare verbis, fascinează orice lector, vă invit să vă lăsaţi încântaţi de 10 eminescianisme ale iubirii… pe acordurile splendide ale lui Frédéric Chopin.10. Trecut-au anii… Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri Şi niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, Abia-nţelese, pline de-nţelesuri - Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri, O, ceas al tainei, asfinţit de sară. Să smulg un sunet din trecutul vieţii, Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri Cu mâna mea în van pe liră lunec; Pierdut e totu-n zarea tinereţii Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec! 9. Şi dacă… Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii, E ca în minte să te am Şi-ncet să te apropii. Şi dacă stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninându-mi gândul. Şi dacă norii deşi se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. 8. De ce în al meu suflet De ce în al meu suflet De ani eu moartea port, De ce mi-e vorba sacă, De ce mi-e ochiul mort? De ce pustiu mi-e capul, Viata într-un fel? Şi tu… tu esti aceea Ce mă întrebi astfel? 7. Iubind în taină… Iubind în taină am păstrat tăcere, Gândind că astfel o să-ţi placă ţie, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. Dar nu mai pot. A dorului tărie Cuvinte dă duioaselor mistere; Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere A celui suflet ce pe al meu ştie. Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi. Copila mea cu lungi şi blonde plete? Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi, C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete. Fă un sfârşit durerii… vin’ la sânu-mi. 6. Înger de pază Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze, Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază, Încins cu o haină de umbre şi raze, C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins; Dar cum te văzui într-o palidă haină, Copilă cuprinsă de dor şi de taină, Fugi acel înger de ochiu-ţi învins. Eşti demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ţi lungi, din ochiul tău mare Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare, El, veghea mea sfântă, amicul fidel? Ori poate!… O-nchide lungi genele tale, Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale, Căci tu – tu eşti el. 5. Cu mâine zilele-ţi adaogi… Cu mâine zilele-ţi adaogi, Cu ieri viaţa ta o scazi Şi ai cu toate astea-n faţă De-a pururi ziua cea de azi. Când unul trece, altul vine În astă lume a-l urma, Precum când soarele apune El şi răsare undeva. Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-acelaşi vad, Se pare cum că-i altă toamnă, Ci-n veci aceleaşi frunze cad. Naintea nopţii noastre umblă Crăiasa dulcii dimineţi; Chiar moartea însăşi e-o părere Şi un vistiernic de vieţi. Din orice clipă trecătoare Ăst adevăr îl înţeleg, Că sprijină vecia-ntreagă Şi-nvârte universu-ntreg. De-aceea zboare anu-acesta Şi se cufunde în trecut, Tu ai ş-acum comoara-ntreagă Ce-n suflet pururi ai avut. Cu mâine zilele-ţi adaogi, Cu ieri viaţa ta o scazi, Având cu toate astea-n faţă De-a purure ziua de azi. Priveliştile sclipitoare, Ce-n repezi şiruri se diştern, Repaosă nestrămutate Sub raza gândului etern. 4. Atât de fragedă… Atât de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireş, Şi ca un înger dintre oameni În calea vieţii mele ieşi. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Şi de la creştet pân-în poale Pluteşti ca visul de uşor. Din încreţirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc - S-atârnă sufletu-mi de ochii Cei plini de lacrimi şi noroc. O, vis ferice de iubire, Mireasă blândă din poveşti, Nu mai zâmbi! A ta zâmbire Mi-arată cât de dulce eşti, Cât poţi cu-a farmecului noapte Să-ntuneci ochii mei pe veci, Cu-a gurii tale calde şoapte, Cu-mbrăţişări de braţe reci. Deodată trece-o cugetare, Un văl pe ochii tăi fierbinţi: E-ntunecoasa renunţare, E umbra dulcilor dorinţi. Te duci, ş-am înţeles prea bine Să nu mă ţin de pasul tău, Pierdută vecinic pentru mine, Mireasa sufletului meu! Că te-am zărit e a mea vină Şi vecinic n-o să mi-o mai iert, Spăşi-voi visul de lumină Tinzându-mi dreapta în deşert. Ş-o să-mi răsai ca o icoană A pururi verginei Marii, Pe fruntea ta purtând coroană - Unde te duci? Când o să vii? 3. Când însuşi glasul Când însuşi glasul gândurilor tace, Mă-ngână cântul unei dulci evlavii, Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? Puterea nopţii blând însenina-vei Cu ochii mari şi purtători de pace? Resai din umbra vremilor încoace Ca să te văd venind … ca-n vis, aşa vii! Cobori încet… aproape, mai aproape, Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă, A ta iubire c’un suspin arat-o, Cu geana ta m-antinge pe pleope Să simt fiorii strângerii în braţe, Pe veci perduto, vecinic adorato! 2. De câte ori, iubito… De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte: Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea galbenă – o pată; Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasăre pluteşte cu aripi ostenite, Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus. Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare, Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare, Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Suntem tot mai departe deolaltă amândoi, Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ, Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi. 1. Criticilor mei Multe flori sunt, dar puţine Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieţii, Dar se scutur multe moarte. E uşor a scrie versuri Când nimic nu ai a spune, Înşirând cuvinte goale Ce din coadă au să sune. Dar când inima-ţi frământă Doruri vii şi patimi multe, Ş-a lor glasuri a ta minte Stă pe toate să le-asculte, Ca şi flori în poarta vieţii Bat la porţile gândirii, Toate cer intrare-n lume, Cer veştmintele vorbirii. Pentru-a tale proprii patimi, Pentru propria-ţi viaţă, Unde ai judecătorii, Ne’nduraţii ochi de gheaţă? Ah! atuncea ţi se pare Că pe cap îţi cade cerul: Unde vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărul? Critici voi, cu flori deşerte, Care roade n-aţi adus - E uşor a scrie versuri Când nimic nu ai de spus. Eminescianisme la care (recunoaştem sau nu) ne reîntoarcem mereu… Eminescianisme, pentru unii utopice, pentru alţii – o realitate frumoasă pe care o trăiesc. Eminescianisme, pentru câţiva – un ideal pe care-l doresc şi la care visează, iar pentru mulţi – mici bucurii ascunse pe un raft din bibliotecă… sau chiar într-un colţ de suflet! Pentru mine, eminescianismele înseamnă o parte din fiinţa-mi care simte… simte bucuria de a iubi frumosul, arta, chiar iubirea de a iubi… Acum la final, apare întrebarea: Ce-ar fi fost omul fără iubire sau, mai bine spus, ce-ar fi fost Eminescu fără iubire, de fapt ce-am fi fost noi toţi fără Eminescu şi ale sale eminescianisme ale iubirii? Dacă am încerca să răspundem am cădea în desuetudine, în ridicol pentru că eminescianismele înseamnă frumuseţe, iar viaţa fără frumos este un non-sens!