Top 10, celebrităţi fantomă

Mulţumită legendelor urbane, a poznelor şi a folosirii pseudonimelor există câţiva oameni care au reuşit să ajungă celebri fără să treacă, de fapt, prin tumultul vieţii. Unii dintre aceştia au fost folosiţi, ilegal, în scop publicitar sau ca personaje ale unor farse însă numai unul singur a fost responsabil pentru încurajarea expediţiilor recente din Asia, la începutul Evului Mediu. În fiecare dintre cazuri, misterul care îi învăluie a ajutat doar la construirea unei false celebrităţi. Iată topul a zece dintre cei mai faimoşi oameni care nici măcar nu au existat vreodată. 10. Masal Bugoluv Se pare că o dată la câţiva ani apar zvonuri despre atleţi misterioşi din ţări îndepărtate al căror talent garantează schimbări ale domeniului sportiv. Unul dintre cele mai actuale exemple este cel al lui Masal Bugolov, o presupusă minune în fotbal, în vârstă de şaisprezece ani, originar din Estul Europei şi anume din Moldova. Informaţiile despre acest talent au apărut iniţial pe paginile de internet şi pe forumuri conform cărora era descris drept un atacant riguros care deja jucase în echipa naţională a Moldovei. La puţin timp, cei mai importanţi jucători de fotbal, renumiţi în lumea întreagă pentru viteză şi pentru degajare, au făcut istorie. Celebrul site goal.com a publicat informaţii despre jucător, iar la începutul lunii iulie, 2009, chiar şi ziarul britanic „The Times” a preluat ştirea, clasificându-l pe Bugoluv drept „cel mai bun din Moldova” şi propunându-l pentru o posibilă schimbare la faimosul club sportiv din Londra, Arsenal. Însă cu cât apăreau mai multe zvonuri despre „Messi” acesta devenea din ce în ce mai suspect. După ce i s-a verificat trecutul, administratorul unei pagini web, Neil McDonnell a fost capabil să demonstreze adevărul: Massal Bugulov nu existase. De fapt, toate ştirile difuzate în întreaga lume nu fuseseră decât o farsă, chipurile, promovată de un irlandez îmbuibat de informaţii false care au circulat pe parcursul întregului campionat de fotbal. Pentru a verifica încrederea mass-mediei a hotărât să inventeze propriul său jucător. Cu ajutorul articolelor false de pe site-ul Wikipedia, a postărilor pe internet şi a articolelor falsificate de agenţia „Associated Press” a creat un cult despre ceea ce s-a dovedit a fi cel mai renumit jucător de fotbal care nici măcar nu existase vreodată. 9. Pierre Bressau Probabil, cândva, fiecare dintre noi a fost atras de o nouă piesă de artă şi ne-am gândit: „oricine ar fi putut picta aşa ceva”. De fapt, în 1964, jurnalistul suedez Dacke Axelsson a fost cel care a folosit această afirmaţie într-un sondaj de opinie. Privind ceea ce avea să devină o farsă renumită, a luat câteva tablouri pictate de un cimpanzeu, pe nume Peter, de la grădina zoologică din zonă şi le-a expus peste tot în Suedia susţinând că sunt realizate de un artist francez necunoscut pe care el l-a numit Pierre Bressau. Pentru a supune criticii de artă unui test, Axelsson a ales câteva dintre cele mai bune picturi realizate de Peter şi a aranjat o expoziţie în Gothenburg. Cu siguranţă, misteriosul domn Bressau a fost catalogat drept un nou talent îndrăzneţ. Chiar un scriitor a afirmat că opera sa reflectă toate trăsăturile unui „artist care pictează cu o fineţe tipică unui balerin”. În mod surprinzător, deşi s-a dezvăluit că picturile fuseseră realizate de o primată, nici unul dintre critici nu şi-a retras aprecierile. De fapt, Rolf Anderberg, criticul care a fost cel mai mare susţinător al lui Bressau a insistat asupra faptului că opera lui Peter era cea mai bună din toată expoziţia. Bineînţeles, nu toţi criticii au privit cu ochii buni şiretlicul lui Axelsson. Chipurile, un scriitor a afirmat că „numai o maimuţă” ar putea fi responsabilă de realizarea unor astfel de picturi. 8. David Manning Adesea, fanii şi critici de film se plâng de aşa-numiţii „critici de film”, adică cei care scriu o recenzie pozitivă despre orice film dacă studiourile le difuzează suficient de mult timp; aparent, David Manning, de la agenţia de presă Ridgefield, este unul dintre cei mai răi. În jurul anului 2000, articolele sale strălucitoare erau publicate tot mai des promovând filme care nu plăceau întregii lumi precum „The Animal” („un alt câştigător”) şi „Hollow Man” („extraordinar!”). Manning a rămas un rival al celor mai prost realizate critici de film datorită unui detaliu cheie: nu exista. După cum s-a scos la iveală, directorul general al conglomeratului Sony îl inventase pe Manning pentru a promova ştiri pozitive despre filme difuzate de una dintre filiala acestui grup şi anume „Columbia Pictures”. Revista „Newsweek” a descoperit această farsă în momentul în care un jurnalist a contactat agenţia „Ridgefield Press”, un ziar săptămânal în Connecticut, doar pentru a afla dacă acolo lucrase vreoodată persoană cu numele David Manning. Incidentul a dovedit latura întunecată a companiei Columbia Press şi un reprezentant al studioului a afirmat ulterior că „au fost îngroziţi” cu toţii de tot ceea ce s-a întâmplat. Pe deasupra, au plătit 1,5 milioane de dolari după ce doi spectatori din California au dat în judecată studioul de televiziune afirmând că acel critic fantomă îi ademenise pe nedrept să vizioneze filme destul de nereuşite. 7. Allegra Coleman În prezent există numeroşi oameni cunoscuti fără a face mai nimic. Aşadar pare a fi ceva normal faptul că cineva poate ajunge celebru fără să fi existat vreodată. Allegra Coleman a fost o vedetă fantomă promovată de jurnalista Martha Sherill. Încadrându-se într-o gamă largă de farse publicate de mass-media, în 1996, Sherill a scris un articol pentru revista „Esquire” prezentând-o pe Coleman drept „viitorul model feminin de la Hollywood”. Mai mult de atât, a folosit-o pe Ali Larter, încă necunoscută, pentru a întruchipa „actriţa” de pe coperta revistei. Articolul cuprindea toate întâmplările celebrităţilor surprinse alături de ea, de la scandaluri cu paparazzi pentru presupusele poze nud la o relaţie temporară cu actorul David Schwimmer. Sherill a intenţionat să transforme articolul într-o satiră „a mass-mediei” folosită de foarte multe reviste de scandal dar vorbea de asemenea şi despre cum merg treburile la Hollywood: chiar şi după ce s-a dezvăluit că totul fusese o farsă, publiciştii şi agenţiile de publicitate încercau din răsputeri să încheie contracte cu Allegra Coleman şi totul s-a sfârşit prin promovarea viitoarei actriţe Ali Larter. 6. Sidd Finch Legendarul jurnalist George Plimpton este renumit pentru încercarea sa de a se alătura echipei de fotbal „Detroit Lions” şi de a lupta împotriva lui Sugar Ray Robinson dar una dintre cele mai remarcabile fapte a fost creaţia jucătorului fantomă de baseball. În aprilie, 1985, Plimpton a inventat una dintre cele mai renumite farse auzite vreodată de Ziua Păcălelilor, publicând un articol în revista „Sports Illustrated” şi oferind detalii despre apariţia noului superstar al baseball-ului, un servant necunoscut pe nume Hayden „Sidd” Finch. Articolul releva faptul că Finch era o persoană misterioasă, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, care studiase la Harvard şi care căuta liniştea interioară în Orientul Îndepărtat. Nu mai jucase niciodată baseball, dar mulţumită puterii sale ieşite din comun de a arunca mingea cu o viteză incredibilă de 270 km/h, avea de gând să se înscrie la echipa New York Mets. Plimpton continua să vorbească în articolul său despre bizareriile lui Finch printre care se numără faptul că purta o singură gheată în timp ce arunca mingea, cânta la corn ca un profesionist, dormea pe podea şi cunoştea limbajul criptic „Zen Koans”. Articolul era însoţit de poze cu Sidd Finch, trucate de un profesor de liceu pe nume Joe Berton, surprinzând-ul alături de alţi jucători ai echipei Mets precum Lenny Dykstra sau în timp ce vorbea cu antrenorul Mel Stottlemeyre. După o scurtă perioadă de vacarm de fascinaţie şi minciuni, revista „Sports Illustrated” a primit aproximativ 2000 de scrisori despre această poveste; revista relata că Finch susţinuse o conferinţă de presă la care îşi anunţa retragerea din baseball. O săptămână mai târziu, s-a dezvăluit totul despre această minciună. 5. Papa Ioan Unul dintre cei mai renumiţi papi ai tuturor timpurilor este cel despre care savanţii din zilele noastre nu cred că a existat. Papesa Ioana a fost o personalitate despre care se credea, cândva, că a ocupat funcţia de Pontif pentru câţiva ani, între 853- 855 î.Hr. Prima sa poveste a apărut în secolul al XIII-lea, în scrierile lui Jean De Milly, membru al Ordinului Dominican şi a dăinuit în Europa timp de secole. Legenda a fost relatată diferit dar cea mai cunoscută versiune o descrie pe Ioana ca fiind o femeie minunată care, după ce s-a deghizat în bărbat, s-a făcut remarcată în rândul Bisericii Catolice şi a fost aleasă ca Papesă. Se spune că domnia sa a luat sfârşit, într-o zi, când, în timp ce călărea, a început să se simtă rău şi s-a dovedit că aştepta un copil. Povestea ei capătă diferite dimensiuni: a murit fie la naşterea copilului ei, fie din cauze naturale sau a fost ucisă de mulţimea înverşunată. În timp ce istoricii au descoperit suficiente informaţii pentru a combate ideea că Papesa Ioana ar fi existat vreodată, unii afirmând că povestea are la bază o satiră despre Papa Ioan al XI-lea, nu există nicio îndoială că legenda ei a jucat un rol important în religia Evului Mediu. Cărturari pioşi şi scriitori cunoscuţi precum Boccaccio au făcut adesea referiri la ea şi există informaţii despre faptul că i s-ar fi înălţat o statuie. Legenda a existat timp de sute de ani şi a dăinuit până în 1601, atunci când Papa Clement al VIII-lea a negat oficial întreaga poveste. 4. lonelygirl15 Dintotdeauna, Internetul a reprezentat un domeniu care a favorizat răspândirea farselor şi a alter-egourilor şi poate că „lonelygirl15” este cel mai clar exemplu. Numele face referire la dibăcia unei fete de şaisprezece ani, Bree, de a mânui site-ul YouTube şi care, în 2006, a început să posteze imagini video. Iniţial, videoclipurile nu reprezentau altceva decât un jurnal on-line despre o liceană modestă cu un comportament absolut ciudat şi care se plângea de monotonia oraşului său natal. Lonelygirl15 a ajuns un succes imediat, în cele din urmă devenind cel mai cunoscut scurtmetraj de pe YouTube. După câteva episoade, grupul de fani ai lui Bree a devenit suspicios în privinţa veridicităţii videoclipurilor. La scurt timp au apărut numeroase site-uri şi forumuri, iar detectivii amatori au început să analizeze videoclipurile pentru a găsi probe şi inconsecvenţe. Nu a trecut mult timp până să se descopere faptul că Bree era, de fapt, Jessica Rose, o actriţă în vârstă de nouăsprezece ani, din Los Angeles iar contul ei de pe YouTube era o farsă bine pusă la punct de mass-media pentru ca, în cele din urmă, să se transforme într-o adevărată emisiune de televiziune. Întregul serial a transformat-o pe Lonelygirl15 într-un fenomen cultural iar emisiunea a continuat să fie difuzată pentru încă doi ani, în cele din urmă transformându-se parcă într-un subiect science-fiction cu o lungă naraţiune şi numeroase personaje. Protagonista lui Bree, cândva considerată un model de adolescentă pentru mulţi dintre fani, a dispărut odată cu emisiunea, in 2007. 3. Tony Clifton Comedianul Andy Kaufman a ajuns faimos după ce s-a jucat cu aşteptările publicului, îmbinând performanţa artistică cu un alter-ego misterios. Una dintre cele mai renumite creaţii ale sale a fost Tony Clifton, un cântăreţ de muzică uşoară, fără succes, banal, adesea beat, de care Kaufman s-a folosit pentru a-şi promova farsele comice. Cu o voce groaznică, o atitudine combativă şi cu tendinţa de a-şi uita versurile, Clifton îşi făcuse o opinie despre fiecare model de prezentator în vârstă din Las Vegas şi a ajuns un personaj cunoscut. După ce s-a dezvăluit că, de fapt, Clifton era Kaufman însuşi, deghizat în costum şi machiat, fapt negat de ambii bărbaţi, Kaufman i-a înscris atât pe fratele cât şi pe prietenul său, Bob Zamuda, să prezinte pe scenă rolul personajului pentru a continua să creeze impresia că celebrul Kaufman era o persoană cu totul diferită de creaţia sa. Tony Clifton continua să îşi facă apariţia oriunde, de la emisiunea lui David Letterman la talk-show-ul lui Dinah Shore de unde se ştie că a fost scos de pe scenă fiindcă a spart o farfurie plină cu ouă în capul gazdei emisiunii. Fusese chiar ales să apară ca invitat special în comedia de situaţie „Taxi” dar a fost alungat din cauza întreruperilor provocate. Kaufman a murit în 1984 fără a dezvălui adevărul despre personajul său şi chiar şi în prezent se ştie de câte ori s-a prezentat sub identitatea lui Clifton sau de câte ori acest rol a fost interpretat de vreun complice. Arţăgosul cântăreţ de muzică uşoară a continuat să îşi facă apariţia şi după moartea lui Kaufman pentru a lăsa impresia că Tony Clifton era, de fapt, un personaj real. 2. Alan Smithee Regizorul Alan Smithee s-a bucurat de o carieră diversificată şi lungă în care a făcut de toate, de la filme artistice la emisiuni televizate, desene animate şi clipuri. Ar fi unul dintre cei mai renumiţi regizori de film din Hollywood cu excepţia unui singur aspect definitoriu: nu a existat. Din 1968, regizorii care nu au dorit ca numele lor să apară în generic au folosit pseudonimul „Alan Smithee”. Acesta a fost iniţial angajat de Don Siegel în filmul „Death of Gunfighter” şi de atunci este folosit de fiecare dată când un regizor consideră că şi-a compromis imaginaţia în proiectul unui film astfel încât produsul final nu mai pare a fi munca lui. Ştiind acest lucru, în prezent, Alan Smithee apare în şaptezeci şi trei de generice pe site-ul Internet Movie Database, incluzând şi producţiile lamentabile precum „Hellraiser:Bloodline and Solar Crisis” alături de proiecte de televiziune precum episoadele „The Coby Show” şi „MacGyver”. Regizori renumiţi precum Michael Mann şi Paul Verhoeven au folosit, de asemenea, pseudonimul în situaţii în care filme precum „Heat” sau „Shoegirls” erau special create pentru a fi difuzate la televizor. Regizorul, Alan Smithee, a fost abandonat de Organizaţia sa din America, la sfârşitul anilor ’90, după ce difuzarea filmului „An Alan Smithee Film: Burn Hollywood, Burn” a atras atenţia asupra numelui. De atunci, regizori, dezamăgiţi, şi-au ales propriul pseudonim în timp ce alţii au continuat să îl folosească în semn de omagiu. De fapt, din 2000, regizorul fantomă a apărut în genericul a optsprezece filme. 1. Prester John Probabil există multe celebrităţi în listă dar niciuna nu a avut atâta influenţă asupra domeniului politic, religios sau ştiinţific precum Prester John, un rege mitic despre care s-a crezut cândva că a condus Imperiul Creştin din Asia. Legenda sa datează încă dinainte de secolul al XII-lea când a apărut ca un amalgam de poveşti de aventură, informaţii istorice adevărate despre misionarii creştini şi despre exploatările lui Alexandru cel Mare. Prester John şi regatul său au produs o adevărată senzaţie în 1165 când o scrisoare, chipurile, scrisă de el, a început să circule de-a lungul Europei. Conform acestor surse nemaipomenite, se spune că Prester John este descendentul direct al unuia dintre Cei Trei Magi. Regatul său, care ar trebui să fie în India sau în Orientul Mijlociu, a fost considerat de europenii din acea vreme drept o civilizaţie strălucită spre deosebire de cea locală izolată şi barbară. Se spune că Prester John însuşi era un om blând şi înţelept care domnea peste un imperiu foarte bogat şi care cuprindea locuri minunate precum „Izvorul Tinereţii” sau „Grădina Raiului”. În ciuda dovezilor clare cu privire la existenţa sa, legenda lui Prester John a continuat să existe câteva sute de ani şi pentru un timp personalitatea sa a fost asemănată cu cea a dictatorului militar din Mongolia, Ginghis Han. Cu puţin înainte de 1600, academicienii şi călătorii au reuşit să demonstreze că Prester John nu a fost decât un mit dar între timp, regele legendar a reuşit să influenţeze absolut totul, de la religie la comerţ. Nu numai misionarii s-au străduit să străbată Asia şi Africa în speranţa de a descoperi regatul lui Prester John ci şi exploratori precum Fernando Magellan au fost tentaţi să cerceteze noi teritorii sperând ca într-o zi să descopere identitatea dictatorului mitic.