Să se întrevadă prea puţine despre viaţa acestui scriitor. B. P. Hasdeu remarca: „Cine au fost autorul, nu se ştie, căci «Zilot Românul» este învederat un pseudonim, care înseamnă «Românul Zelos»”[1]. Motivul cel mai plauzibil al anonimatului lui Zilot este evitarea represaliilor din partea mai marilor înfieraţi în scrierile sale.
Primele încercări de identificare i-au aparţinut lui Gr. Tocilescu. Iniţial acesta a crezut că „sub pseudonimul de Zilot Românul se ascunde Ştefan Moru” şi a adăugat „că cercetările ce vom face mai departe poate că vor arăta că ne-am înşelat”[2]. Într-adevăr, după alte investigaţii, ce vor fi detaliate mai jos, va comunica noile rezultate Academiei Române, în martie 1890. El considera acum că adevăratul nume a lui Zilot Românul a fost Ştefan Fănuţă. Însă nu a mai apucat să-şi publice rezultatele, fapt care i-a făcut pe Nicolae Iorga[3], Ovid Densusianu[4], Gh. Adamescu[5] şi George Călinescu[6] să privească cu rezerve noua identificare, neştiind care au fost motivele pentru care a fost făcută aceasta.
Dintre cei care au încercat mai recent să identifice adevăratul nume al lui Zilot sunt de amintit Valentin Al. Georgescu: Ştefan Ioan Moru[7], N. A. Ursu: tot Ştefan Moru (sau Mora)[8] şi Al. Alexianu: T. Gh. Peşacov, însă identificarea din urmă nu ţine seama nici de biografia cunoscută a lui Peşacov, nici de datele personale presărate de Zilot prin scrierile sale[9].
[modificare]
Cercetările lui Gr. Tocilescu
Ipoteza Moru
După ce a schiţat toate datele ce se puteau extrage din opera lui Zilot, Tocilescu a reuşit să afle doar prenumele scriitorului, Ştefan. Pornind pe firul manuscriselor de la Academie, prin 1884 a purtat o discuţie cu Al. Odobescu, cel care le-a depus în arhivă. De la el a aflat că manuscrisele provin de la Iancu Văcărescu, ce la rândul lui le avea de la un anume Ştefan Moru, ca la 60 de ani, care pretindea că-s ale lui. Moru nu voia să le lase pe mâna fiului său neştiutor de carte, spre a nu se risipi. Odobescu l-a chemat pe acest Ştefan Moru vrând să discute personal cu el. Pus în faţa manuscriselor, Moru le-a recunoscut ca fiind ale lui. Tocilescu a aflat însă că Moru se numea de fapt Costache, nu Ştefan; în plus, la 1861 Zilot ar fi trebuit să fi fost octogenar nu hexagenar. Totuşi, Tocilescu a formulat o ipoteză îndrăzneaţă dar destul de şubredă: este posibil ca Odobescu să se fi înşelat atunci când şi-a adus aminte de creatorul manuscriselor, acestea aparţinând probabil tatălui lui Moru. Cum numele acestui tată nu este cunoscut, Tocilescu a presupus că el era acel Ştefan pomenit prin poeziile lui Zilot şi şi-a sintetizat concluziile în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, vol. V din 1885. Totuşi, dându-şi seama că ar putea greşi, şi-a lăsat o portiţă pentru alte ipoteze, menţionând că „cercetările ce vom face mai departe poate că vor arăta că ne-am înşelat”.
Ipoteza (Ion) Fănuţă
În 1889 Tocilescu a reluat problema, mergând la Ştefan D. Grecianu – un tânăr preot ce slujea la biserica Sărindar, specialist în genealogii. Acesta a precizat că într-o zi a auzit-o pe mama lui George Cantacuzino vorbind despre un anume serdar Fănuţă sau Ştefănică, ce locuia în mahalaua Negustori. Cu aceste informaţii, Tocilescu a plecat la preotul Dimitrie, care slujise o bună vreme în mahalaua serdarului. La rândul său, preotul i-a îndreptat către Natalia Fănuţă, mama maiorului Athanasie Fănuţă şi soţia lui Ştefan Fănuţă. Ajungând la ea, a întrebat-o dacă deţine vechi documente de familie, iar Natalia i-a adus un ghiozdan de mătase pe care se afla scris „La cei cu ştiinţă şi nezavisnici” şi care conţinea mai multe hârtii rămase de la soţul ei. „Deschizând, mare mi-a fost surprinderea când am recunoscut în manuscrisele şi hârtiile din el aceeaşi mână a lui Zilot şi cu semnătura: Ştefan Fănuţă serdarul. Descoperirea era făcută”[10]. Printre hârtii se aflau şi un număr de 38 de poezii scrise în perioada 1828 - 1847, pe care Tocilescu le-a copiat spre publicare. Ele au apărut abia în 1996.
[modificare]
Cercetările lui Ion Ionaşcu
În 1938, cercetătorul de arhive Ion Ionaşcu s-a ocupat cu studiul documentelor legate de mitropolitul Grigorie Dascălul, exilat la începutul secolului al XIX-lea din Ţara Românească (întâi la Chişinău după care i s-a permis să stea la Buzău). Astfel a aflat că mitropolitul ţinea corespondenţă regulată cu fraţii Bâţcoveni, aflaţi în ţară. Preocuparea de căpătâi a mitropolitului era adunarea manuscriselor istorice şi a cronicilor, pentru a le publica. La 20 decembrie 1832, pitarul Ioniţă Bâţcoveanul îi trimitea alături de o scrisoare de răspuns „nişte izvoade făcute de dumnealui medelnicer Ştefan, care măcar că sunt şi cu stihuri şi cu unele cuvinte drepte, dar atingătoare, şi poate să fie neprimite cugetului preasfinţiei voastre, eu însă le trimisei spre oareşicare idee sau poate dintr-însele să se facă oareşicare adunare de istorie.”. Ionaşcu a concluzionat „în chip neîndoios” că „acel medelnicer Ştefan, scriitor de proză şi versuri, este aceeaşi persoană cu anonimul cronicar Zilot Românul”. Căutând prin catagrafiile anilor 1829, 1830 şi 1831, Ionaşcu găseşte doi medelniceri cu acest nume dar nu reuşeşte să tragă o concluzie hotărâtoare asupra familiei lui Zilot Românul. Oricum, după cum se va vedea, din 1827 medelnicerul Ştefan devenise serdar; în plus a fost omis în catagrafiile din 1829 şi 1831.
