Thomas Hardy s-a născut la Higher Bockhampton, un sătuc din parohia localităţii Stinsford, la est de Dorchester în comitatul Dorset. Tatăl său a fost un zidar şi constructor local. Mama lui Hardy a fost o femeie educată şi ambiţioasă, contribuind la educaţia fiului ei până la împlinirea vârstei de 16 ani, când a devenit ucenicul lui John Hicks, un arhitect local. Hardy a studiat arhitectura la Dorchester până în 1862, când s-a mutat la Londra. Cinci ani mai târziu s-a întors la Dorset pentru a lucra ca asistentul lui Hicks. A fost premiat de Institutul Regal al Arhitecţilor Britanici şi de Asociaţia Arhitecturală.
În 1870, Hardy a cunoscut-o pe Emma Lavinia Gifford, care i-a devenit soţie în 1874.[1] Deşi până la urmă s-au despărţit, decesul ei în 1912 a avut un efect traumatic asupra lui. A călătorit la Cornwall pentru a revedea locuri legate de ea şi de tinereţea lor, şi a scris o serie de poezii între 1912-13, prin care şi-a exprimat durerea. Deşi în 1914 s-a căsătorit cu secretara sa Florence Dugdale, care era cu 40 de ani mai tânără şi pe care a cunoscut-o în 1905, Hardy a rămas preocupat de decesul subit al Emmei, încercând să-şi învingă remuşcarea compunând poezii.[2]
Scriitorul Robert Graves, în autobiografia sa "Goodbye to All That", îşi aminteşte de întâlnirea cu Hardy la Dorset la începutul anilor 1920. Hardy a fost o gazdă primitoare pentru Graves şi proaspăta lui soţie, şi l-a încurajat pe tânărul autor în domeniul scrisului.
Viaţa religioasă a lui Hardy pare să fi fost un amestec de agnosticism şi spiritism. Totuşi el a scris deseori despre forţele spirituale care controlează universul mai mult prin indiferenţă sau capriciu decât prin reguli stricte. De asemenea, Hardy a dovedit în lucrările sale o anume fascinaţie referitor la fantome şi spirite. În ciuda acestor sentimente, Hardy a avut totuşi o legătură emoţională puternică faţă de ritualurile Bisericii Creştine, mai ales cele din comunităţile rurale, care au avut o influenţă formativă în timpul copilăriei sale. Unii critici literari au atribuit perspectiva cenuşie din mai multe romane ale sale ca fiind reflectivă a părerii sale că nu există Dumnezeu.
Monumentul funerar al inimii lui Thomas Hardy
Hardy a făcut o infecţie la plămâni în decembrie 1927 şi a murit în ianuarie 1928, după ce a dictat ultimul său poem soţiei, pe patul morţii. Înmormântarea sa, pe 16 ianuarie la catedrala Westminster Abbey, a fost un eveniment controversat: familia şi prietenii au dorit ca locul de veci să fie la satul natal Stinsford, dar executorul său, Sir Sydney Carlyle Cockerell, a insistat să fie la "Poets' Corner" (Colţul Poeţilor, o secţiune de la Westminster Abbey unde se află urnele a numeroşi poeţi şi scriitori britanici). S-a ajuns la un compromis prin care inima sa a fost îngropată la Stinsford cu Emma, iar cenuşa a fost depusă la Colţul Poeţilor din Catedrala Westminster.
Opera lui Hardy a fost admirată de mulţi autori, printre care D.H. Lawrence şi Virginia Woolf. În 1910 i s-a acordat Ordinul Britanic de Merit.
La scurt timp după deces, corespondenţa şi notele sale au fost arse de executorul său. Doisprezece dosare au rămas, unul din ele conţinând note şi extrase de articole de ziar din anii 1820, folosite de Hardy în ultimele sale lucrări.[3]
[modificare]
Opera
Romanele lui Hardy se desfăşoară în comitatul fictiv Wessex (în parte real, în parte imaginar), care a păstrat numele regatului Anglo-Saxon care a existat în zonă. Peisajul a fost modelat după comitatele reale Berkshire, Devon, Dorset, Hampshire, Somerset şi Wiltshire, cu locuri fictive bazate pe aşezări reale. Hardy a descris epoca dinaintea căilor ferate şi a revoluţiei industriale care au schimbat Anglia rurală. Operele sale au un ton pesimist şi conţin o ironie amară, iar stilul său de scris este necizelat, dar lasă o impresie profundă. Hardy avea ochi pentru detalii amănunţite, ca de exemplu întinderea petei de sânge pe tavan de la sfârşitul romanului Tess of the d'Urbervilles sau nota de sinucidere din Jude the Obscure (trad. română Jude Neştiutul); el a păstrat articole şi reportaje decupate din ziare, pe care le-a folosit ca detalii în romanele sale.
Primul roman al lui Hardy, The Poor Man and the Lady, terminat prin 1867, nu a fost preluat de nici o editură, iar Hardy a distrus manuscrisul; s-au păstrat doar fragmente. A fost încurajat de mentorul şi prietenul său, scriitorul George Meredith, să încerce din nou. Desperate Remedies (1871) şi Under the Greenwood Tree (1872) au fost publicate anonim. În 1873 A Pair of Blue Eyes, bazat pe curtea făcută de Hardy primei sale soţii, a fost publicat sub numele propriu.
Hardy a declarat că a folosit comitatul Wessex pentru prima dată în Far from the Madding Crowd (trad. română Departe de lumea dezlănţuită) în (1874), următorul roman al său (şi primul semnificativ). Romanul s-a bucurat de succes suficient pentru ca Hardy să poată renunţa la activitatea arhitecturală şi să se dedice carierei literare. Pe durata următorilor 25 de ani, Hardy a semnat încă zece romane. El însuşi s-a referit la cele mai bune titluri ale sale ca "romane de caracter şi împrejurări". Hardy a fost un pesimist care a subliniat forţele impersonale şi în general negative ale soartei asupra oamenilor simpli ai clasei muncitoare despre care a scris.
Hardy şi soţia s-au mutat de la Londra la Yeovil şi după aceea la Sturminster Newton, unde a scris The Return of the Native (1878). În 1885 s-au mutat pentru ultima oară, la Max Gate, o casă de lângă Dorchester proiectată de Hardy şi construită de fratele său. Acolo a scris romanele The Mayor of Casterbridge (1886) (trad. Primarul din Casterbridge), The Woodlanders (1887) (Pădurenii) şi Tess of the d'Urbervilles (1891), din care ultimul a fost criticat pentru prezentarea prea înţelegătoare a unei "femei uşoare" şi iniţial i s-a refuzat publicarea. Subtitlul acestuia, A Pure Woman / Faithfully Narrated (O femeie pură / povestit cu fidelitate), a fost intenţionat să ridice sprâncenele clasei mijlocii din era Victoriană.
Jude the Obscure (Jude neştiutul), publicat în 1895, a fost întâmpinat cu proteste şi mai intense din partea publicului din era Victoriană pentru modul deschis tratează actele sexuale, şi a fost adesea referit cu titlul "Jude the Obscene" (Jude obscenul). Romanul a fost foarte criticat pentru aparentul atac asupra instituţiei căsătoriei, şi a contribuit la răcirea şi mai gravă a relaţiilor deja dificile dintre Hardy şi soţia sa, deoarece Emma Hardy a îngrijorat-o ideea că Jude the Obscure ar putea fi interpretat ca fiind un roman autobiografic. Unii vânzători de carte au vândut romanul în pungi de hârtie maro, iar episcopul de Wakefield este reputat că a ars un volum.[3]
În ciuda acestor critici, Hardy devenise deja o celebritate în literatura engleză la începutul anilor 1900, fiind autorul mai multor romane foarte bine vândute. Totuşi el a fost dezgustat de modul în care publicul a primit două din cele mai importante lucrări ale sale, şi a renunţat să scrie noi romane. Câţiva critici literari sunt de părere că Hardy nu prea mai avea ce să scrie, epuizând creativ tonul din ce în ce mai fatalist al romanelor sale, între care Jude fiind punctul culminant.
Hardy şi-a împărţit romanele şi colecţiile de nuvele în trei categorii:
Thomas Hardy s-a născut la Higher Bockhampton, un sătuc din parohia localităţii Stinsford, la est de Dorchester în comitatul Dorset. Tatăl său a fost un zidar şi constructor local. Mama lui Hardy a fost o femeie educată şi ambiţioasă, contribuind la educaţia fiului ei până la împlinirea vârstei de 16 ani, când a devenit ucenicul lui John Hicks, un arhitect local. Hardy a studiat arhitectura la Dorchester până în 1862, când s-a mutat la Londra. Cinci ani mai târziu s-a întors la Dorset pentru a lucra ca asistentul lui Hicks. A fost premiat de Institutul Regal al Arhitecţilor Britanici şi de Asociaţia Arhitecturală.
În 1870, Hardy a cunoscut-o pe Emma Lavinia Gifford, care i-a devenit soţie în 1874.[1] Deşi până la urmă s-au despărţit, decesul ei în 1912 a avut un efect traumatic asupra lui. A călătorit la Cornwall pentru a revedea locuri legate de ea şi de tinereţea lor, şi a scris o serie de poezii între 1912-13, prin care şi-a exprimat durerea. Deşi în 1914 s-a căsătorit cu secretara sa Florence Dugdale, care era cu 40 de ani mai tânără şi pe care a cunoscut-o în 1905, Hardy a rămas preocupat de decesul subit al Emmei, încercând să-şi învingă remuşcarea compunând poezii.[2]
Scriitorul Robert Graves, în autobiografia sa "Goodbye to All That", îşi aminteşte de întâlnirea cu Hardy la Dorset la începutul anilor 1920. Hardy a fost o gazdă primitoare pentru Graves şi proaspăta lui soţie, şi l-a încurajat pe tânărul autor în domeniul scrisului.
Viaţa religioasă a lui Hardy pare să fi fost un amestec de agnosticism şi spiritism. Totuşi el a scris deseori despre forţele spirituale care controlează universul mai mult prin indiferenţă sau capriciu decât prin reguli stricte. De asemenea, Hardy a dovedit în lucrările sale o anume fascinaţie referitor la fantome şi spirite. În ciuda acestor sentimente, Hardy a avut totuşi o legătură emoţională puternică faţă de ritualurile Bisericii Creştine, mai ales cele din comunităţile rurale, care au avut o influenţă formativă în timpul copilăriei sale. Unii critici literari au atribuit perspectiva cenuşie din mai multe romane ale sale ca fiind reflectivă a părerii sale că nu există Dumnezeu.
Monumentul funerar al inimii lui Thomas Hardy
Hardy a făcut o infecţie la plămâni în decembrie 1927 şi a murit în ianuarie 1928, după ce a dictat ultimul său poem soţiei, pe patul morţii. Înmormântarea sa, pe 16 ianuarie la catedrala Westminster Abbey, a fost un eveniment controversat: familia şi prietenii au dorit ca locul de veci să fie la satul natal Stinsford, dar executorul său, Sir Sydney Carlyle Cockerell, a insistat să fie la "Poets' Corner" (Colţul Poeţilor, o secţiune de la Westminster Abbey unde se află urnele a numeroşi poeţi şi scriitori britanici). S-a ajuns la un compromis prin care inima sa a fost îngropată la Stinsford cu Emma, iar cenuşa a fost depusă la Colţul Poeţilor din Catedrala Westminster.
Opera lui Hardy a fost admirată de mulţi autori, printre care D.H. Lawrence şi Virginia Woolf. În 1910 i s-a acordat Ordinul Britanic de Merit.
La scurt timp după deces, corespondenţa şi notele sale au fost arse de executorul său. Doisprezece dosare au rămas, unul din ele conţinând note şi extrase de articole de ziar din anii 1820, folosite de Hardy în ultimele sale lucrări.[3]
[modificare]
Opera
Romanele lui Hardy se desfăşoară în comitatul fictiv Wessex (în parte real, în parte imaginar), care a păstrat numele regatului Anglo-Saxon care a existat în zonă. Peisajul a fost modelat după comitatele reale Berkshire, Devon, Dorset, Hampshire, Somerset şi Wiltshire, cu locuri fictive bazate pe aşezări reale. Hardy a descris epoca dinaintea căilor ferate şi a revoluţiei industriale care au schimbat Anglia rurală. Operele sale au un ton pesimist şi conţin o ironie amară, iar stilul său de scris este necizelat, dar lasă o impresie profundă. Hardy avea ochi pentru detalii amănunţite, ca de exemplu întinderea petei de sânge pe tavan de la sfârşitul romanului Tess of the d'Urbervilles sau nota de sinucidere din Jude the Obscure (trad. română Jude Neştiutul); el a păstrat articole şi reportaje decupate din ziare, pe care le-a folosit ca detalii în romanele sale.
Primul roman al lui Hardy, The Poor Man and the Lady, terminat prin 1867, nu a fost preluat de nici o editură, iar Hardy a distrus manuscrisul; s-au păstrat doar fragmente. A fost încurajat de mentorul şi prietenul său, scriitorul George Meredith, să încerce din nou. Desperate Remedies (1871) şi Under the Greenwood Tree (1872) au fost publicate anonim. În 1873 A Pair of Blue Eyes, bazat pe curtea făcută de Hardy primei sale soţii, a fost publicat sub numele propriu.
Hardy a declarat că a folosit comitatul Wessex pentru prima dată în Far from the Madding Crowd (trad. română Departe de lumea dezlănţuită) în (1874), următorul roman al său (şi primul semnificativ). Romanul s-a bucurat de succes suficient pentru ca Hardy să poată renunţa la activitatea arhitecturală şi să se dedice carierei literare. Pe durata următorilor 25 de ani, Hardy a semnat încă zece romane. El însuşi s-a referit la cele mai bune titluri ale sale ca "romane de caracter şi împrejurări". Hardy a fost un pesimist care a subliniat forţele impersonale şi în general negative ale soartei asupra oamenilor simpli ai clasei muncitoare despre care a scris.
Hardy şi soţia s-au mutat de la Londra la Yeovil şi după aceea la Sturminster Newton, unde a scris The Return of the Native (1878). În 1885 s-au mutat pentru ultima oară, la Max Gate, o casă de lângă Dorchester proiectată de Hardy şi construită de fratele său. Acolo a scris romanele The Mayor of Casterbridge (1886) (trad. Primarul din Casterbridge), The Woodlanders (1887) (Pădurenii) şi Tess of the d'Urbervilles (1891), din care ultimul a fost criticat pentru prezentarea prea înţelegătoare a unei "femei uşoare" şi iniţial i s-a refuzat publicarea. Subtitlul acestuia, A Pure Woman / Faithfully Narrated (O femeie pură / povestit cu fidelitate), a fost intenţionat să ridice sprâncenele clasei mijlocii din era Victoriană.
Jude the Obscure (Jude neştiutul), publicat în 1895, a fost întâmpinat cu proteste şi mai intense din partea publicului din era Victoriană pentru modul deschis tratează actele sexuale, şi a fost adesea referit cu titlul "Jude the Obscene" (Jude obscenul). Romanul a fost foarte criticat pentru aparentul atac asupra instituţiei căsătoriei, şi a contribuit la răcirea şi mai gravă a relaţiilor deja dificile dintre Hardy şi soţia sa, deoarece Emma Hardy a îngrijorat-o ideea că Jude the Obscure ar putea fi interpretat ca fiind un roman autobiografic. Unii vânzători de carte au vândut romanul în pungi de hârtie maro, iar episcopul de Wakefield este reputat că a ars un volum.[3]
În ciuda acestor critici, Hardy devenise deja o celebritate în literatura engleză la începutul anilor 1900, fiind autorul mai multor romane foarte bine vândute. Totuşi el a fost dezgustat de modul în care publicul a primit două din cele mai importante lucrări ale sale, şi a renunţat să scrie noi romane. Câţiva critici literari sunt de părere că Hardy nu prea mai avea ce să scrie, epuizând creativ tonul din ce în ce mai fatalist al romanelor sale, între care Jude fiind punctul culminant.
Hardy şi-a împărţit romanele şi colecţiile de nuvele în trei categorii:
