„Cartea înţelepciunii poporului” - acesta e numele pe care N.V.Gogol l-a dat operei lui Krîlov - creatorul fabulei naţionale ruse.
Consacrând genul alegoric al fabulei cu specific naţional, Krîlov a adus un suflu nou[3], democratic, în literatura rusă, care, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui de al XIX-lea, păşea într-o nouă fază a dezvoltării sale. Pe tărîm literar se dădea o luptă aprigă între tendinţele realiste din ce în ce mai puternice şi dogmele rigide ale clasicismului. Pe de altă parte, adepţii curentului sentimentalist şi ai romantismului pasiv, conservator, capitulau în faţa noii orientări, aceea a realismului consecvent şi integral. I. A. Krîlov a ridicat pe o treaptă nouă aceste tendinţe realiste[3], iar fabulele sale au constituit, la hotarul a două secole, un fel de verigă care a unit tradiţiile cele mai progresiste ale secolului al XVIII-lea, reprezentate îndeosebi prin opera lui Radişcev, Fonvizin şi Novikov, cu literatura realist critică din secolul al XIX-lea, cu operele lui Griboedov, Puşkin, Nekrasov, Gogol şi Saltîkov-Scedrin.
[modificare]
Importanţa operelor sale
I. A. Krîlov
După comedia satirică „Neisprăvitul”, de Fonvizin, şi opera revoluţionară a lui Radişcev - „Călătorie de la Petersburg la Moscova” - fabulele lui Krîlov, prin zugrăvirea aspectelor celor mai semnificative din realitatea rusă a acelui timp, ca şi prin simplitatea, concizia şi precizia limbii în care sunt scrise, au contribuit în cea mai mare măsură la dezvoltarea realismului, nu numai în literatura rusă, dar şi în literatura universală. Coloritul lor naţional, caracterul profund popular, umorul fin şi usturător, precum şi neîntrecuta bogăţie a limbii fac din ele modele de măiestrie[4] care au servit, decenii de-a rîndul, drept sursă de inspiraţie marilor maeştri ai literaturii satirice, păstrîndu-şi neştirbite, pînă în zilele noastre, prospeţimea, valoarea ideologică şi artistică. Criticul democrat-revoluţionar Bielinski l-a denumit pe Krîlov „slava, cinstea şi mîndria literaturii ruse”.
Numele multor personaje din fabulele lui Krîlov au devenit substantive comune şi au rămas în patrimoniul limbii ruse[4].
[modificare]
Viaţa şi destinul literar
[modificare]
Copilăria
Născut la Moscova, la 2 (13) februarie 1769 (sau 1768)[5], Ivan Andreevici Krîlov a cunoscut încă din copilărie grijile şi lipsurile materiale din casa tatălui său - Andrei Prohorovici Krîlov, ofiţer activ, care servise timp îndelungat ca simplu ostaş şi, într-un final, reuşise să fie înaintat la gradul de căpitan[6]. În 1771, A. P. Krilov a fost transferat în Ural, unde s-a aflat împreună cu familia sa în timpul răscoalei lui Pugaciov. Viitorul fabulist nu împlinise înca patru ani, cînd a fost nevoit să îndure în oraşul Orenburg un asediu de câteva luni. După terminarea ostilităţilor, căpitanul Krîlov a trecut în rezerva şi a fost numit preşedinte al tribunalului gubernial din Tver[7]. În oraşul Tver, familia Krîlov a dus o viaţă liniştită. Micul Krîlov a crescut sub supravegherea mamei sale, o femeie simpla, asa cum a descris-o mai tîrziu fabulistul însuşi — „fără nici un fel de studii, dar înzestrată de la natură cu o vie inteligenţă”. La 10 ani micul Krîlov a fost nevoit să intre ca funcţionar la tribunalul din Tver, unde lucra şi tatăl său, după ce trecuse în rezervă. În aceste împrejurări viitorul fabulist n-a avut posibilitatea de a-şi definitiva studiile şcolare. De aceea, erudiţia lui filozofică şi literară, sfera bogată de cunoştinţe din diverse domenii, de care a dat dovada atât în opera sa publicistică cât şi în fabule, sunt de-a dreptul uimitoare[8].
Setea nepotolită de lectură (se povesteşte că la predarea primelor sale fabule unui editor, ceruse în loc de modestul onorariu câteva cărţi din literatura universală), mintea lui cercetătoare şi un ascuţit spirit de observaţie l-au orientat în şcoala grea a vieţii, înarmându-i talentul cu forţele nesecate ale înţepelciunii poporului, căruia i-a slujit prin întreaga sa operă[4]. Tânărul slujbaş de la tribunalul din Tver are prilejul să cunoască moravurile tribunalelor provinciale din Rusia Ecaterinei a II-a, abuzurile aparatului birocratic ţarist, exploatarea nemiloasă a maselor.
Contactul viitorului fabulist cu poporul, cu masa celor mulţi şi exploataţi, a constituit factorul principal al dezvoltării lui[9]. Această cunoaştere a vieţii se va simţi chiar în prima piesă scrisă de Krîlov în tinereţe — „Ghicitoarea în cafea” — piesă pe care tânărul scriitor, o începe încă de la Tver şi o termină la Petersburg.
În 1782, după moartea tatălui, Krîlov cunoaşte, la vârsta de 14 ani, întreaga povară a întreţinerii familiei[10]. Se mută la Petersburg, cu mama şi cu fratele său, unde obţine un post modest de slujbaş în administraţia financiară, loc ce-i va permite studierea legilor ţariste arbitrare de spoliere a celor mulţi.
[modificare]
Tinereţea
La Petersburg, Krîlov este puternic atras de teatru. Teatrul îl scoate din cercul îngust al micii funcţionărimi peterburgheze, apropiindu-l de lumea actorilor şi literaţilor. Talentul de scriitor al lui Krîlov — talent care se deşteaptă foarte de timpuriu — se remarcă încă de la primele sale încercări literare.
Ecaterina a II-a a Rusiei
Cu experienţa astfel îmbogăţită, Krîlov debutează în literatură ca autor de comedii satirice în proză („Ghicitoarea în cafea”, „O familie turbată”, „Scriitorul în anticameră”, „Poznaşii” şi altele) - lucrări care se caracterizează, pe de o parte, prin atitudinea critică faţă de clasele stăpînitoare şi, pe de altă parte, prin simpatia caldă, prin înţelegere, faţă de ţărănimea iobagă. Genul dramatic îl atrage în chip deosebit. Începuturile sale literare corespund unui interes viu şi consecvent pentru arta teatrală. Krîlov frecventează toate premierele şi, în scurt timp, devine cunoscut în cercurile oamenilor de teatru.
Primele fabule, care vădesc acelaşi caracter satiric-demascator, apar în 1787. Începând din 1789, se consacră activităţii publicistice. Editează, cu mijloace proprii destul de modeste, întâi revista satirică „Pocita duhov” (Poşta duhurilor), apoi „Zritel” (Spectatorul), care, împreună cu revistele lui N.I. Novikov, combăteau abuzurile autocraţiei, sistemul iobăgist şi militau pentru dreptatea socială şi apărarea culturii naţionale ruse.
În această perioadă, înfricoşată de urmările răscoalei lui Pugaciov (1773 — 1775), care zdruncinase tronul din temelii, precum şi de ecoul primei revoluţii franceze (1789), Ecaterina a II-a renunţase la falsul ei liberalism, trecând făţiş la aplicarea unei politici de aspre represalii împotriva „liber-cugetătorilor”.
Ca urmare a acestei politici, mulţi fii ai Rusiei, oamenii înaintaţi ai vremii, cunosc urgia prigoanei ţariste. Novikov este închis în fortăreaţa de la Schlüsselburg, iar Radiscev deportat în Siberia.
Din ordinul Ecaterinei, tipografia unde Krîlov îşi imprima revistele a fost sechestrată, iar el obligat să renunţe la slujbă şi să părăsească capitala[11]. Începe o perioadă de peregrinări, în care scriitorul şi-a îmbogăţit experienţa de viaţă, cîmpul de observaţie artistică. În cei aproape 12 ani cît a stat în diferite colţuri ale Rusiei, Krîlov a cunoscut mai adînc traiul şi psihologia poporului, relaţiile dintre clasele sociale, precum şi toate subtilităţile graiului popular. Fabulistul a petrecut o bună parte din aceşti ani de surghiun la moşia prinţului Goliţîn - demnitar opoziţionist şi om de cultură cu vederi înaintate - unde a îndeplinit funcţia de secretar personal al prinţului şi de preceptor al copiilor acestuia. În această perioadă a scris câteva comedii şi vodeviluri pentru spectacolele organizate la conac, ocupându-se totodată de muzică şi pictură. Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape au lăsat numeroase mărturii despre talentul lui multilateral, despre cunoaşterea aprofundată a limbii franceze şi italiene, precum şi despre excepţionalele sale aptitudini pedagogice.
[modificare]
Maturitatea
În 1801, după urcarea pe tron a lui Alexandru I, fabulistului i se acordă dreptul de a reveni în capitală. În 1805 îl găsim la Moscova, iar un an mai tîrziu se stabileşte definitiv la Petersburg, unde începe perioada gloriei sale literare.
După opera „Bogătaşul Ilia” (1805), publică două comedii satirice: „O prăvălie la modă” (1806) şi „Lecţie dată tinerelor fete” (1807), comedii în care critică cosmopolitismul clasei nobiliare, viciile societăţii parazitare. De atunci datează cea mai mare parte a fabulelor sale.
I.A.Krîlov, portret realizat de Karl Brulloff în 1839
Satirizând privilegiile nobilimii, Krîlov revendică egalitatea socială pentru toţi cetăţenii, îndeplinirea cinstită a datoriei cetăţeneşti faţa de stat, indiferent de originea nobilă sau plebee :
„Eu stimez în oameni numai întelepciunea şi virtutea şi, sub orice formă mi s-ar înfăţişa, întotdeauna am faţă de ele acelaşi respect. Tîrgoveţul plin de virtuţi şi ţăranul cinstit, bun la suflet, valorează pentru mine de o sută de ori mai mult decît aristocratul care numără în genealogia sa pînă la 30 de generaţii nobile, dar care nu are nici un fel de merite...”
—I. A. Krîlov
[modificare]
Bătrîneţea
Trăind în ultima perioadă a vieţii izolat de frământările politice şi sociale ale epocii, el lucrează, începând din 1812 şi aproape până la moarte - 9 noiembrie 1844 - ca modest arhivar la Biblioteca publică din Petersburg, deşi deţinea înaltul titlu de membru al Academiei Ruse. Singurele lui legături cu viaţa publică au fost, în această perioadă, întîlnirile literare cu scriitorii: Karamzin, Derjavin, Jukovski, Viazemski şi A. S. Puşkin. Până la sfîrşitul vieţii, părintele fabulei naţionale ruse a trăit în universul personajelor şi imaginilor create de el.
„Cartea înţelepciunii poporului” - acesta e numele pe care N.V.Gogol l-a dat operei lui Krîlov - creatorul fabulei naţionale ruse.
Consacrând genul alegoric al fabulei cu specific naţional, Krîlov a adus un suflu nou[3], democratic, în literatura rusă, care, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui de al XIX-lea, păşea într-o nouă fază a dezvoltării sale. Pe tărîm literar se dădea o luptă aprigă între tendinţele realiste din ce în ce mai puternice şi dogmele rigide ale clasicismului. Pe de altă parte, adepţii curentului sentimentalist şi ai romantismului pasiv, conservator, capitulau în faţa noii orientări, aceea a realismului consecvent şi integral. I. A. Krîlov a ridicat pe o treaptă nouă aceste tendinţe realiste[3], iar fabulele sale au constituit, la hotarul a două secole, un fel de verigă care a unit tradiţiile cele mai progresiste ale secolului al XVIII-lea, reprezentate îndeosebi prin opera lui Radişcev, Fonvizin şi Novikov, cu literatura realist critică din secolul al XIX-lea, cu operele lui Griboedov, Puşkin, Nekrasov, Gogol şi Saltîkov-Scedrin.
[modificare]
Importanţa operelor sale
I. A. Krîlov
După comedia satirică „Neisprăvitul”, de Fonvizin, şi opera revoluţionară a lui Radişcev - „Călătorie de la Petersburg la Moscova” - fabulele lui Krîlov, prin zugrăvirea aspectelor celor mai semnificative din realitatea rusă a acelui timp, ca şi prin simplitatea, concizia şi precizia limbii în care sunt scrise, au contribuit în cea mai mare măsură la dezvoltarea realismului, nu numai în literatura rusă, dar şi în literatura universală. Coloritul lor naţional, caracterul profund popular, umorul fin şi usturător, precum şi neîntrecuta bogăţie a limbii fac din ele modele de măiestrie[4] care au servit, decenii de-a rîndul, drept sursă de inspiraţie marilor maeştri ai literaturii satirice, păstrîndu-şi neştirbite, pînă în zilele noastre, prospeţimea, valoarea ideologică şi artistică. Criticul democrat-revoluţionar Bielinski l-a denumit pe Krîlov „slava, cinstea şi mîndria literaturii ruse”.
Numele multor personaje din fabulele lui Krîlov au devenit substantive comune şi au rămas în patrimoniul limbii ruse[4].
[modificare]
Viaţa şi destinul literar
[modificare]
Copilăria
Născut la Moscova, la 2 (13) februarie 1769 (sau 1768)[5], Ivan Andreevici Krîlov a cunoscut încă din copilărie grijile şi lipsurile materiale din casa tatălui său - Andrei Prohorovici Krîlov, ofiţer activ, care servise timp îndelungat ca simplu ostaş şi, într-un final, reuşise să fie înaintat la gradul de căpitan[6]. În 1771, A. P. Krilov a fost transferat în Ural, unde s-a aflat împreună cu familia sa în timpul răscoalei lui Pugaciov. Viitorul fabulist nu împlinise înca patru ani, cînd a fost nevoit să îndure în oraşul Orenburg un asediu de câteva luni. După terminarea ostilităţilor, căpitanul Krîlov a trecut în rezerva şi a fost numit preşedinte al tribunalului gubernial din Tver[7]. În oraşul Tver, familia Krîlov a dus o viaţă liniştită. Micul Krîlov a crescut sub supravegherea mamei sale, o femeie simpla, asa cum a descris-o mai tîrziu fabulistul însuşi — „fără nici un fel de studii, dar înzestrată de la natură cu o vie inteligenţă”. La 10 ani micul Krîlov a fost nevoit să intre ca funcţionar la tribunalul din Tver, unde lucra şi tatăl său, după ce trecuse în rezervă. În aceste împrejurări viitorul fabulist n-a avut posibilitatea de a-şi definitiva studiile şcolare. De aceea, erudiţia lui filozofică şi literară, sfera bogată de cunoştinţe din diverse domenii, de care a dat dovada atât în opera sa publicistică cât şi în fabule, sunt de-a dreptul uimitoare[8].
Setea nepotolită de lectură (se povesteşte că la predarea primelor sale fabule unui editor, ceruse în loc de modestul onorariu câteva cărţi din literatura universală), mintea lui cercetătoare şi un ascuţit spirit de observaţie l-au orientat în şcoala grea a vieţii, înarmându-i talentul cu forţele nesecate ale înţepelciunii poporului, căruia i-a slujit prin întreaga sa operă[4]. Tânărul slujbaş de la tribunalul din Tver are prilejul să cunoască moravurile tribunalelor provinciale din Rusia Ecaterinei a II-a, abuzurile aparatului birocratic ţarist, exploatarea nemiloasă a maselor.
Contactul viitorului fabulist cu poporul, cu masa celor mulţi şi exploataţi, a constituit factorul principal al dezvoltării lui[9]. Această cunoaştere a vieţii se va simţi chiar în prima piesă scrisă de Krîlov în tinereţe — „Ghicitoarea în cafea” — piesă pe care tânărul scriitor, o începe încă de la Tver şi o termină la Petersburg.
În 1782, după moartea tatălui, Krîlov cunoaşte, la vârsta de 14 ani, întreaga povară a întreţinerii familiei[10]. Se mută la Petersburg, cu mama şi cu fratele său, unde obţine un post modest de slujbaş în administraţia financiară, loc ce-i va permite studierea legilor ţariste arbitrare de spoliere a celor mulţi.
[modificare]
Tinereţea
La Petersburg, Krîlov este puternic atras de teatru. Teatrul îl scoate din cercul îngust al micii funcţionărimi peterburgheze, apropiindu-l de lumea actorilor şi literaţilor. Talentul de scriitor al lui Krîlov — talent care se deşteaptă foarte de timpuriu — se remarcă încă de la primele sale încercări literare.
Ecaterina a II-a a Rusiei
Cu experienţa astfel îmbogăţită, Krîlov debutează în literatură ca autor de comedii satirice în proză („Ghicitoarea în cafea”, „O familie turbată”, „Scriitorul în anticameră”, „Poznaşii” şi altele) - lucrări care se caracterizează, pe de o parte, prin atitudinea critică faţă de clasele stăpînitoare şi, pe de altă parte, prin simpatia caldă, prin înţelegere, faţă de ţărănimea iobagă. Genul dramatic îl atrage în chip deosebit. Începuturile sale literare corespund unui interes viu şi consecvent pentru arta teatrală. Krîlov frecventează toate premierele şi, în scurt timp, devine cunoscut în cercurile oamenilor de teatru.
Primele fabule, care vădesc acelaşi caracter satiric-demascator, apar în 1787. Începând din 1789, se consacră activităţii publicistice. Editează, cu mijloace proprii destul de modeste, întâi revista satirică „Pocita duhov” (Poşta duhurilor), apoi „Zritel” (Spectatorul), care, împreună cu revistele lui N.I. Novikov, combăteau abuzurile autocraţiei, sistemul iobăgist şi militau pentru dreptatea socială şi apărarea culturii naţionale ruse.
În această perioadă, înfricoşată de urmările răscoalei lui Pugaciov (1773 — 1775), care zdruncinase tronul din temelii, precum şi de ecoul primei revoluţii franceze (1789), Ecaterina a II-a renunţase la falsul ei liberalism, trecând făţiş la aplicarea unei politici de aspre represalii împotriva „liber-cugetătorilor”.
Ca urmare a acestei politici, mulţi fii ai Rusiei, oamenii înaintaţi ai vremii, cunosc urgia prigoanei ţariste. Novikov este închis în fortăreaţa de la Schlüsselburg, iar Radiscev deportat în Siberia.
Din ordinul Ecaterinei, tipografia unde Krîlov îşi imprima revistele a fost sechestrată, iar el obligat să renunţe la slujbă şi să părăsească capitala[11]. Începe o perioadă de peregrinări, în care scriitorul şi-a îmbogăţit experienţa de viaţă, cîmpul de observaţie artistică. În cei aproape 12 ani cît a stat în diferite colţuri ale Rusiei, Krîlov a cunoscut mai adînc traiul şi psihologia poporului, relaţiile dintre clasele sociale, precum şi toate subtilităţile graiului popular. Fabulistul a petrecut o bună parte din aceşti ani de surghiun la moşia prinţului Goliţîn - demnitar opoziţionist şi om de cultură cu vederi înaintate - unde a îndeplinit funcţia de secretar personal al prinţului şi de preceptor al copiilor acestuia. În această perioadă a scris câteva comedii şi vodeviluri pentru spectacolele organizate la conac, ocupându-se totodată de muzică şi pictură. Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape au lăsat numeroase mărturii despre talentul lui multilateral, despre cunoaşterea aprofundată a limbii franceze şi italiene, precum şi despre excepţionalele sale aptitudini pedagogice.
[modificare]
Maturitatea
În 1801, după urcarea pe tron a lui Alexandru I, fabulistului i se acordă dreptul de a reveni în capitală. În 1805 îl găsim la Moscova, iar un an mai tîrziu se stabileşte definitiv la Petersburg, unde începe perioada gloriei sale literare.
După opera „Bogătaşul Ilia” (1805), publică două comedii satirice: „O prăvălie la modă” (1806) şi „Lecţie dată tinerelor fete” (1807), comedii în care critică cosmopolitismul clasei nobiliare, viciile societăţii parazitare. De atunci datează cea mai mare parte a fabulelor sale.
I.A.Krîlov, portret realizat de Karl Brulloff în 1839
Satirizând privilegiile nobilimii, Krîlov revendică egalitatea socială pentru toţi cetăţenii, îndeplinirea cinstită a datoriei cetăţeneşti faţa de stat, indiferent de originea nobilă sau plebee :
„Eu stimez în oameni numai întelepciunea şi virtutea şi, sub orice formă mi s-ar înfăţişa, întotdeauna am faţă de ele acelaşi respect. Tîrgoveţul plin de virtuţi şi ţăranul cinstit, bun la suflet, valorează pentru mine de o sută de ori mai mult decît aristocratul care numără în genealogia sa pînă la 30 de generaţii nobile, dar care nu are nici un fel de merite...”
—I. A. Krîlov
[modificare]
Bătrîneţea
Trăind în ultima perioadă a vieţii izolat de frământările politice şi sociale ale epocii, el lucrează, începând din 1812 şi aproape până la moarte - 9 noiembrie 1844 - ca modest arhivar la Biblioteca publică din Petersburg, deşi deţinea înaltul titlu de membru al Academiei Ruse. Singurele lui legături cu viaţa publică au fost, în această perioadă, întîlnirile literare cu scriitorii: Karamzin, Derjavin, Jukovski, Viazemski şi A. S. Puşkin. Până la sfîrşitul vieţii, părintele fabulei naţionale ruse a trăit în universul personajelor şi imaginilor create de el.
