Războiul Ruso-Turc (1877-1878)

Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 şi-a avut originea într-o răspândire a naţionalismului în Peninsula Balcanică şi în dorinţa Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremaţia în Marea Neagră şi încurajând mişcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominaţia otomană. Ca rezultat al războiului, principatele România, Serbia şi Muntenegru, fiecare state suverane de facto de mai mult timp, şi-au proclamat oficial independenţa faţă de Imperiul Otoman. După aproape cinci secole de dominaţie otomană (1396–1878), statul bulgar a fost reînfiinţat cu numele de Principatul Bulgariei, între Dunăre şi Munţii Balcani (cu excepţia Dobrogei de Nord dată României) şi cu regiunea Sofiei, care a devenit noua capitală. Congresul de la Berlin, din 1878, a permis, de asemnea, Austro-Ungariei să ocupe Bosnia şi Herţegovina şi Regatului Unit să primească Cipru, în timp ce Imperiul Rus a anexat sudul Basarabiei şi regiunea oraşului Kars. Articolul 9 din tratatul de pace de la Paris, semnat la sfârşitul Războiului Crimeei, obliga Imperiul Otoman să acorde creştinilor drepturi egale cu cele ale musulmanilor. A fost emis un edict, Hatt-ı Hümayun, prin care s-a proclamat principiul egalităţii între musulmani şi nemusulmani[4], şi Imperiul a demarat unele reforme în acest scop. De exemplu, taxa jizya a fost abolită şi armata a început să primească în rândurile ei şi nemusulmani.[5] Unele aspecte importante ale statutului de dhimmi au fost păstrate; de exemplu, mărturia creştinilor împotriva musulmanilor nu era acceptată în instanţă, ceea ce le acorda musulmanilor imunitate la infracţiunile comise împotriva creştinilor. Deşi la nivel local relaţiile între comunităţi erau adesea bune, această practică a încurajat o parte din societatea musulmană să abuzeze de situaţie. Abuzurile erau mai multe şi mai grave în regiunile cu o populaţie predominant creştină, aflate mai ales în partea europeană a imperiului, unde autorităţile locale le susţineau deschis ca mijloc de subjugare a creştinilor.[6] Presiunile financiare puse asupra bugetului din cauza Războiului Crimeei au obligat Imperiul Otoman să facă o serie de împrumuturi externe cu dobânzi atât de mari încât, în pofida reformelor fiscale care au urmat, au împins ţara în incapacitate de plată. Situaţia a fost agravată de necesitatea de a acorda azil unui număr de 600.000 de cerchezi musulmani expulzaţi de ruşi din Caucaz, în porturile de la Marea Neagră din nordul Anatoliei şi în porturile balcanice Constanţa şi Varna, care au costat foarte mulţi bani şi au produs perturbări serioase.[7] În 1858 ţăranii maroniţi, agitaţi de cler, s-au revoltat împotriva stăpânilor de pământuri şi au înfiinţat o republică ţărănească. În sudul Libanului, unde ţăranii maroniţi lucrau pentru stăpâni druzi, ţăranii druzi au luat partea stăpânilor lor împotriva maroniţilor, transformând conflictul într-un război civil. Deşi ambele părţi au avut de suferit, aproximativ 10.000 de maroniţi au fost masacraţi de druzi.[8][9] În Siria, evenimentele din Liban au determinat populaţia musulmană din Damasc să atace minoritatea creştină, iar evenimentul a căpătat dimensiuni internaţionale după atacarea consulilor american şi olandez. Sub ameninţarea intervenţiei puterilor europene, autorităţile otomane au restabilit ordinea. Cu toate acestea, a urmat şi intervenţia britanică şi franceză.[10] După alte presiuni europene, Sultanul a acceptat să numească un guvernator creştin în Liban, a cărui candidatură urma să fie prezentată Sultanului şi aprobată de puterile europene.[8] Revolta cretană a fost rezultatul a doi factori: eşecul Imperiului Otoman de a aplica reforme în sensul îmbunătăţirii nivelului de trai al populaţiei şi dorinţa cretanilor de unire cu Grecia.[11] Insurgenţii au preluat controlul asupra întregii insule, cu excepţia a cinci oraşe în care musulmanii erau fortificaţi. Presa grecească a susţinut că musulmanii masacraseră greci şi acest zvon s-a răspândit în toată Europa. Mii de voluntari greci s-au mobilizat şi au fost trimişi pe insulă. Până la începutul lui 1869 insurecţia a fost înăbuşită, dar Poarta a oferit unele concesii, acordând insulei autonomie şi drepturi mai multe pentru creştinii de acolo. Asediul mănăstirii Moni Arkadiou, când aproximativ 150 de bărbaţi greci cretani însoţiţi de aproximativ 600 de femei şi copii au fost asediaţi de 23.000 musulmani cretani susţinuţi de soldaţi turci, a devenit cunoscut în Europa. După o bătălie sângeroasă cu multe victime de ambele părţi, grecii s-au predat după ce au rămas fără muniţie, dar au fost ucişi pe loc.[12] Un efect important al insurecţiei cretane, şi mai ales al brutalităţii cu care a fost ea înăbuşită de turci, a fost creşterea atenţiei publicului european, şi mai ales a celui britanic, în problema oprimării creştinilor din Imperiul Otoman. „Oricât de mică era atenţia dată de poporul englez afacerilor Turciei … s-a văzut suficient din când în când încât să se producă o impresie vagă dar generală că Sultanii nu-şi îndeplineau «promisiunile solemne» date Europei; că viciile guvernului turc sunt neeradicabile; şi că oricând poate apărea o altă criză care să afecteze «independenţa» Imperiului Otoman, nu va mai fi posibil să i se acorde susţinerea ce i s-a acordat în Războiul Crimeei.”[13] Criza s-a încheiat, cu o victorie otomană mai mare decât oricare alta în istoria confruntărilor diplomatice ale secolului al XIX-lea.