Conţinut
Romanul porneşte de la o poezie, intitulată „Puşca de vânătoare” pe care naratorul o scrie pentru o revistă destinată vânătorilor japonezi. Cu toate că poezia nu se mulează perfect pe conţinutul revistei, aceasta este totuşi publicată, prezentând legătura dintre vânătoare şi singurătatea omului. Poezia va fi motivul pentru care un oarecare Yosuke Misugi îi trimite naratorului trei scrisori, primite de la tot atâtea femei care au jucat un rol important în existenţa lui. „Scrisoarea lui Shoko” introduce cititorul într-o poveste incestuoasă, în care nepoata lui Yosuke Misugi află de relaţia acestuia cu mama sa, Saiko. Cu toate că scrisoarea este redactată după moartea mamei, cititorul este introdus în atmosfera trecutului, când Shoko îşi aminteşte de momentul în care mama sa a divorţat de tatăl ei. Prin intermediul unui jurnal pe care mama ei, bolnavă fiind, i l-a dat fetei să-l ardă află atât motivul pentru care s-au despărţit părinţii ei, adulterul, cât şi relaţia tăinuită dintre mama şi unchiul său. Shoko citeşte în paginile jurnalului despre durerea mamei sale, care a avut timp de treisprezece ani greaua sarcină de a ascunde relaţia lor amoroasă. Fiind apăsată de ideea morţii, şi de faptul că se considera o „criminală”, în cele din urmă Saiko se sinucide, pentru a păstra taina dragostei lor: „Am luat otravă. Sunt obosită de toate. Prea obosită ca să mai trăiesc.” În finalul acestei prime scrisori, Shoko îşi exprimă dorinţa de a nu-i mai vedea niciodată, atât pe el cât şi pe Midori, soţia lui. Cea de-a doua scrisoare, a lui Midori, ne dezvăluie un fapt neaşteptat: şi aceasta a întreţinut relaţii extraconjugale, dar numai după ce a aflat de cei doi, totodată exprimându-şi dorinţa de divorţa. Dorind ca într-o zi să-şi găsească propria ei fericire, Midori îi povesteşte soţului ei cum în februarie 1934 l-a văzut pe plaja din Atami plimbându-se cu Saiko, care era îmbrăcată într-un chimono de mătase albastră-cenuşie cu flori violete de ciulini. De atunci Midori s-a decis să-şi înşele bărbatul. Cu toate că a fost deseori bântuită de dorinţa de sinucidere, Midori salvează aparenţele şi continuă să se prefacă că nu ştie nimic. În această scrisoare ne este explicat şi titlul romanului: venind acasă puţin băută şi clătinându-se pe picioare, Midori se aşează pe verandă, cu spatele la soţul ei care îşi lustruia cu o batistă albă ţeava puştii. L-a un moment dat a observat în uşa glisantă de sticlă cum Misugi a rezemat arma de umăr, şi a îndreptat-o spre spatele său. Cu toate că ştia că arma nu era încărcată, a închis ochii şi a aşteptat ţăcănitul cocoşului să răsune rece în liniştea verandei. Nu s-a auzit. În ziua morţii lui Saiko, Midori a surprins-o pe Saiko îmbrăcată în acelaşi chimono pe care l-a purtat pe plaja din Atami în acea zi de februarie. O răsturnare de situaţie se produce în momentul în care Midori îi spune lui Saiko că ştia încă de la început de relaţia lor: „Acesta-i un chimono cu amintiri, nu?”. „Scrisoarea lui Saiko” se deschide cu o mărturisire cutremurătoare: Saiko povesteşte despre fostul ei soţ Reiichiro Katoda, a cărui amintire a păstrat-o mereu, formându-se astfel, în adâncul conştiinţei sale un al doilea eu, destăinuit în această scrisoare pentru prima dată. Simţindu-se vinovată de relaţia ei cu Misugi, jurnalul ei este împânzit de un cuvânt care ne apare în mod obsedant repetat: „crimă”. Astfel, considerând relaţia lor o crimă, simte moartea ca o eliberare, prin care întunecata şi greaua povară (iubirea pentru Misugi şi obsesia pentru fostul soţ) pe care o purtase pe umeri atâta timp, dispare. „Puşca de vânătoare”, roman subtil psihologic, este axat pe meditaţia asupra solitudinii, pe interogaţia majoră în faţa destinului. Plasându-şi acţiunea după cel de-al doilea război mondial, epicul extrem de condensat, gradat cu măiestrie, oferă o permanentă schimbare de planuri, o neîncetată modificare a viziunii despre personaje. Bărbatul, părăsit de făpturile de care se credea legat, va rămâne într-o iremediabilă singurătate. Toate personajele cărţii îşi părăsesc visurile şi se închid în izolare sau în destrămare.
