Panzerfaust

Panzerfaust (pumnul blindat în limba germană) a fost un aruncător reactiv de grenade antitanc dezvoltat deGermania nazistă și utilizat pe scară mare în al Doilea Război Mondial. Arma consta într-un tub de lansare care conținea explozivul propulsiv și o grenadă antitanc cu încărcătură de tip cumulativ, stabilizată pe traiectorie cu ajutorul unui ampenaj. Panzerfaust nu avea recul, era de unică folosință, ieftin de fabricat și simplu de utilizat, fiind construit în număr mare din 1943 până la sfârșitul războiului. Panzerfaust a fost proiectat în vara anului 1942 de către compania HASAG Hugo Schneider AG din Leipzig. O echipă condusă de inginerul german Heinrich Langweiler a construit primele prototipuri, denumite "Gretchen" (micuța Gretel). Panzerfaust nu era o rachetă antitanc. Arma funcționa ca un tun antitanc fără recul. Tubul de metal era încărcat cu praf de pușcă. Dimensiunea tubului și greutatea explozivului propulsiv varia în funcție de model. Focosul era stabilizat cu ajutorul unui ax din lemn care avea aripioare din metal (cu o grosime de 0.25 mm) pliate. Acestea se îndreptau automat în momentul în care proiectilul părăsea țeava. Focosul consta într-un amestec de TNT și hexogen și era capabil să perforeze majoritatea tancurilor folosite de către Aliați.^[1] Explozibilul era amplasat în spatele unui con metalic. În momentul impactului, la baza conul era concentrată toată puterea explozivă. Jetul de plasmă care rezulta în urma vaporizării conului metalic era capabil să perforeze turela unui tanc Sherman și să iasă prin partea cealaltă.^[2] După tragere, tubul de metal putea fi aruncat, arma fiind de unică folosință. Aruncătoarele de grenade Panzerfaust au fost folosite în număr mare începând cu luna august 1943. Deși propaganda germană înfățișa arma ca fiind simplă și eficientă, Panzerfaust necesita un curaj sinucigaș pentru a fi folosit corect.^[2] Primele versiuni aveau o bătaie maximă de 30 de metri. Ținta trebuia să fie foarte aproape. Din cauza designului ciudat, proiectilul avea tendința de a ricoșa, mai ales dacă tancul avea blindaj înclinat. Primele versiuni nu aveau un sistem de ochire, iar modelele ulterioare aveau un simplu înălțător mecanic cu distanțe prestabilite. Poziția de tragere era atipică: arma trebuia ținută ferm la subraț. Norul de praf și fum rezultat în urma arderii explozibilului propulsiv deconspira poziția trăgătorului. Acesta trebuia să se adăpostească imediat. Jetul de foc care ieșea prin spatele tubului de metal era periculos. Manualele (deseori o simplă foaie cu instrucțiuni și ilustrații) recomandau menținerea unei distanțe sigure de cel puțin 10 metri în spatele trăgătorului. Pe tubul metalic al armei era scris cu litere mari de culoare roșie un mesaj de avertizare Achtung! Feuerstrahl!(Atenție!Jet de foc!!). Aruncătoarele de grenade Panzerfaust necesitau și o mentenanță atentă. Dacă detonatorul (o simplă capsă) era umed, arma era compromisă. Spre sfârșitul războiului, milițiile Volkssturm erau deseori echipate doar cu aruncătoare de grenade Panzerfaust din cauza lipsei acute de muniție din Wehrmacht. Din acest motiv, câțiva generali germani au comentat, în mod sarcastic, că barele de metal puteau fi ulterior folosite ca bâte.^[3]. Germania nazistă nu își putea permite risipa de metal, iar inginerii germani au încercat să proiecteze un model care să refolosească tubul de lansare. Spre finalul războiului, s-a încercat folosirea barelor din aluminiu și folosirea nitrocelulozei ca exploziv propulsiv. Producția de aruncătoare de grenade Panzerfaust scăzuse semnificativ în primăvara anului 1945 din cauza bombardamentelor și fiindcă luptele erau duse pe teritoriul german. Cele mai multe unități au fost fabricate în luna decembrie 1944, când 1.295.000 de aruncătoare de grenade Panzerfaust au fost asamblate.