Mediul familial şi copilăria
Jacob Eberst a fost cel de-al şaptelea copil al lui Isaac Juda Eberst (1779-1850), un cantor evreu provenit din oraşul Offenbach am Main din Hessa, lângă Frankfurt am Main. Bunicul din partea tatălui, Juda Eberst (ca. 1745-1794), a fost institutor particular, se pare chiar şi pentru vlăstarele familiei Rothschild[1]. El însuşi a avut o frumoasă voce de tenor şi îşi pregătise fiul de timpuriu în muzica iudaică. Pe lângă această meserie, Isaac a deprins şi meşteşugul legătorilor de cărţi, care însă îl pasiona mult mai puţin decât muzica. La douăzeci de ani el a părăsit orăşelul natal, pentru a cutreiera Hessa şi Renania, acceptând diverse anagajamente drept cantor în sinagogi sau ca violonist prin cârciumi, pentru a-şi câştiga pâinea. În 1802 a ajuns la Deutz, pe atunci o suburbie a Köln-ului cu o mare concentrare de parcuri de divertisment, cârciumi şi restaurante. Având aici mai multe angajamente decât în alte părţi, Isaac s-a stabilit la Deutz şi, conform legislaţiei prusace, a adoptat numele Offenbacher, după oraşul natal. O anumită stabilitate economică i-a fost asigurată după puţin timp, în 1806, prin căsătoria cu Marianne Rindskopf (1785-1840), fiica unui cămătar, dar prosperitatea noii sale familii nu a fost de lungă durată: în timpul războaielor de eliberare antinapoleoniene, Deutz-ul şi-a pierdut importanţa ca orăşel de agrement. Isaac Eberst (sau Offenbacher, cum se numea el acum), a fost nevoit să devină, pentru scurt timp, legător de cărţi. În speranţa de a putea supravieţui totuşi dând ore de muzică, el s-a mutat în 1816 la Köln cu întreaga familie. Om cu foarte multe talente, cantorul nu stăpânea numai diverse instrumente muzicale (chitara, flautul şi vioara), ci nutrea şi anumite ambiţii în domeniul literaturii, scriind poezii şi tratate pe teme religioase, care-l arată ca adept al ideilor de emancipare a evreilor. Într-un cartier de mici negustori al Köln-ului s-a născut la 20 iunie 1819 Jacob, viitorul compozitor. Dând încă din copilărie dovadă de talent muzical, Jacob a luat lecţii de vioară de la vârsta de şase ani, la opt ani compunând scurte lied-uri. Tatăl a fost surprins şi încântat să afle apoi că fiul încercase în secret să cânte şi la violoncel, deşi braţele lui de copil nici nu puteau încă să cuprindă acel instrument. Această descoperire întâmplătoare îl determină pe Isaac să-şi încredinţeze fiul lui Joseph Alexander (1772-1840), un violoncelist excentric din Köln. La el Jacob de-abia a dobândit abilitatea tehnică necesară instrumentului, când a şi fost luat de tatăl său, silit de starea economică precară să valorifice toate aptitudinile copiilor cât mai repede, ca muzicant prin localuri. Împreună cu Julius şi Isabella, un frate şi o soră mai mari, Jacob a format un trio care interpreta cu predilecţie dansuri la modă şi melodii din opere. Vârsta oricum fragedă a copiilor a fost subevaluată în textul afişelor, mai ales Jacob a fost prezentat peste tot drept un copil-minune. Deşi tatăl devenise între timp cantor cu salariu fix al comunităţii evreieşti, micii muzicieni au fost şi ei obligaţi să contribuie la întreţinerea unei familii ajunse între timp la doisprezece membri, uneori chiar cu câte două reprezentaţii pe zi. Totuşi, tatăl nu a neglijat educaţia copiilor. El şi-a pus speranţele mai ales în Jacob, căruia i-a plătit în continuare lecţii de violoncel, întâi la Alexander, mai târziu la profesorul Bernhard Breuer (1808-1877), care l-a instruit pe adolescent probabil şi în teoria compoziţiei[2]. Breuer însuşi devenise celebru în Köln drept membru fondator al conservatorului şi compozitor al melodiilor de carnaval. După un timp, Isaac a realizat că nici Breuer nu mai avea ce să-l înveţe pe Jacob şi a decis să-şi înscrie fiul la conservatorul de la Paris.
Cariera de violoncelist la Paris (1833-1855)
În noiembrie 1833 Isaac a plecat cu fiii săi Jacob şi Julius spre Paris. Primul nu avea decât paisprezece ani, cel de-al doilea optsprezece. După o călătorie de patru zile cu poştalionul, tatăl l-a înscris la conservator pe tânărul Jacob chiar în a doua zi după sosire. El i-a prezentat directorului acestei instituţii, care era pe vremea aceea celebrul compozitor Luigi Cherubini (1760-1842), scrisori de recomandare care-l prezentau pe fiul său drept un copil-minune. Maestrul Cherubini, pe atunci deja un om înaintat în vârstă, foarte tipicar şi puţin infatuat[3], a refuzat întâi cererea neregulamentară, invocând originea străină a tânărului violoncelist[4], însă a fost până la urmă convins de o probă a măiestriei lui Jacob, permisă datorită insistenţelor unui tată care nu voia nicidecum să renunţe la ambiţiile sale[5]. Acesta a mai rămas timp de trei luni la Paris, alături de fiii săi, cărora le-a procurat o locuinţă şi un modest venit datorat înscrierii în corul unei sinagogi. Tatăl Isaac nu a reuşit să pună bazele unei noi existenţe în Paris şi a revenit definitiv la Köln, lăsându-şi băieţii singuri în oraşul luminilor.În scurtă vreme, fiii lui Isaac vor purta numai numele de Jacques şi Jules. În aceea perioadă viaţa metropolei era tulburată de urmările revoltei înăbuşite de la Lyon, prin care muncitorii reacţionaseră contra interdicţiei legale a asociaţiilor secrete de genul cluburilor republicane. Guvernul "regelui-burghez" Louis-Philippe a înlesnit multor parizieni o anumită bunăstare materială, dar a favorizat antagonismele sociale şi era incapabil să asigure liniştea capitalei. Centrul Parisului, unde se afla şi conservatorul, era afectat în mod special de revolte republicane greu de controlat. Tânărul Jacques a renunţat la studiu după numai un an, fiind distras de neliniştea socială şi, în general, de viaţa politică, artistică şi mondenă a Parisului. În 1834 el s-a angajat în orchestra Operei Comice şi a frecventat în acelaşi timp, după sfatul colegului său deja consacrat ca violoncelist, Hippolyte Seligmann (1817-1882), lecţiile violoncelistului virtuoz Louis-Pierre-Martin Norblin (1781-1854). Pe lângă Seligmann şi l-a făcut prieten pe compozitorul Jacques Fromental Halévy (1799-1862), a cărui operă Evreica tocmai avusese în februarie 1835 un succes notabil la Opera din Paris. Acesta i-a dat probabil din când în când lecţii de compoziţie. Asemeni preceptorului său, care era şi dirijor şef al operei pariziene, Offenbach a învăţat în curând pe de rost toate partiturile pieselor în vogă. Plictisit până la urmă şi de sarcinile care-i reveneau în orchestră, tânărul muzician era mereu pus pe şotii, ceea ce i-a adus adeseori scăderi usturătoare de salariu. Cu firea lui veselă şi-a făcut repede un cerc larg de prieteni, care cuprindea în afara fratelui şi a lui Seligmann, foşti colegi de studiu şi pe fraţii Lütgens, fiii unui violonist din Köln. Despre Jules Offenbach (1815-1880) nu se va mai afla mare lucru. După plecarea tatălui se pare că a reuşit să-şi câştige existenţa dând lecţii de vioară şi apoi, pentru câţiva ani, printr-un angajament în orchestra teatrului "Les Bouffes-Parisiens" pe l-a datorat fratelui mai mic. Ajuns la Paris, Jacques a făcut în curând cunoştinţă cu carnavalul şi a frecventat cu plăcere, împreună cu prietenii săi, balurile mascate. În acest mediu îşi făcuse apariţia cu puţin timp în urmă cancanul, un dans adoptat din speluncile cu renume îndoielnic din afara Parisului, adus, se zicea, de soldaţi din Algeria. Aşa-numita "Jeunesse dorée", tineretul sibarit care apăruse după revoluţia liberală din iulie 1830, a descoperit dansul în mijlocul unei societăţi interlope de care dorise să se apropie, demonstrându-şi astfel un fel de solidaritate cu clasele de jos. Se spune că La Battue, un om sărman ajuns peste noapte milionar datorită unei moşteniri şi devenit legendar sub masca de carnaval a unui Lord Seymour[6] cu băierile pungii larg deschise, ar fi finanţat în 1832 prima reprezentare a dansului pe o scenă de vodevil. Cu toate împotrivirile iniţiale ale oficialităţilor, dansul devenise în scurt timp popular. Îndrăgită pe atunci era executarea cancanului coborând în lanţ şi cu mult tumult pe trepte[7]. Dansurile acestea cu adevărat "infernale" nu l-au inspirat imediat pe Offenbach. Primele lui compoziţii la Paris au fost valsuri, pe care le-a scris din dorinţa de a deveni renumit în buna societate. Aceste compoziţii denotă latura personalităţii lui Offenbach predispusă la melancolia şi visele provenite din dificultatea singurătăţii sale într-o metropolă, la vârsta când alţi copii sau adolescenţi se află încă sub oblăduirea părinţilor[8]. Încurajat de Halévy, care-i prevedea un viitor strălucit de compozitor[9], dar probabil şi în urma unei crize sufleteşti, Jacques a părăsit Opera Comică în 1837. Prima interpretare pentru publicul larg a unor suite de valsuri de Offenbach a avut loc în 1836, în cadrul unui concert de promenadă în sala cafenelei Jardin Turc. Una dintre suite, "Fleurs d'Hiver", a avut succes şi a fost inclusă în repertoriul balurilor operei şi în cel al Operei Comice. Fiind de-acum încolo considerat un talent promiţător, el a fost interpretat de către dirijorul Louis-Antoine Jullien (1812-1860) şi în sezonul de vară 1837 din Jardin Turc. "Rebecca", un vals al adolescentului Offenbach, a ajuns astfel notoriu în presă, datorită melodiilor preluate din cultul iudaic şi i-a adus renumele unui modernist radical şi iconoclast. Activitatea pentru Jardin Turc a fost întreruptă abrupt, probabil din cauza diferendelor cu Louis-Antoine Jullien, astfel încât compozitorul s-a văzut deodată lipsit de venituri. Un tânăr muzician german, Friedrich von Flotow (1812-1888)[10] l-a scos până la urmă din încurcătură, oferindu-i posibilitatea să participe alături de el la concertele din saloanele plutocraţiei pariziene. Datorită virtuozităţii la violoncel şi uşurinţei cu care compunea romanţe, Offenbach a devenit un oaspete agreat în salonul contesei Bertin de Vaux. Frecventarea acestui salon, care se bucura de un bun renume în lumea elitelor muzicale, i-a înlesnit lansarea ca violoncelist, la nouăsprezece ani. Primul concert în public l-a susţinut alături de Jules, în 1839. Încă din aceea perioadă muzicianul a fost atras de lumea teatrului şi a acceptat cu plăcere angajamentul de a scrie câteva melodii pentru vodevilul "Pascal et Chambord", care au rămas însă lipsite de succes. Prin ascensiunea ca violoncelist al saloanelor pariziene, Offenbach a câştigat în schimb o serie de discipoli. Renumele de curând dobândit i-a permis să apară şi pe scena cazinoului din Koln, într-o primă vizită acasă după şase ani petrecuţi la Paris. În timpul acestui sejur mai îndelungat la Köln a murit mama compozitorului, la 17 noiembrie 1840. Decesul mamei sale a marcat despărţirea lui Offenbach de ţinuturile natale. Atât lunile petrecute la Koln cât şi perioada imediat următoare la Paris au fost productive pentru tânărul Offenbach. Romanţele sale din aceea perioadă au fost remarcate, în special una care interesa şi din punctul de vedere al zvonurilor gustate de societatea pariziană. Romanţa în cauză era dedicată unei tinere din buna societate, Herminie d'Alcain, căreia familia îi interzisese relaţia cu Offenbach, deşi acesta devenise între timp celebru. Pentru a o seduce pe Herminie, tânărul Jacques s-a străduit în 1844 să-şi consolideze reputaţia printr-un turneu în provincie. La întoarcere, Offenbach era mai solicitat ca oricând. După un alt turneu la Londra, încununat şi de succesul material, familia lui Herminie a acceptat mariajul, dar l-a condiţionat cu convertirea lui Offenbach la catolicism. După căsătorie, tânăra pereche s-a mutat într-o locuinţă relativ modestă din Passage Saulnier. Rezultatul convertirii la catolicism este că pe mormântul lui Offenbach la Paris se află crucea creştină. Noua poziţie socială, legăturile strânse cu lumea mondenă şi dorinţa de stabilitate materială au redeşteptat în curând ambiţiile lui Offenbach de a reuşi şi în calitatea de compozitor. Aceste ambiţii vizau, în parte datorită firii sale dar desigur şi favorizate de un mediu receptiv pentru senzaţiile uşoare şi fugitive ale teatrelor de varietăţi şi a vieţii de noapte, genurile parodiei şi bufoneriei muzicale. Prima operă care a fost ţinta râsului offenbachian a fost oda simfonică Deşertul a compozitorului Félicien César David (1810-1876), care se bucurase în 1846 de mare succes. Tema romantică a artistului care caută natura sălbatică şi neatinsă în Deşert este transformată de Offenbach în acelaşi an într-o farsă în care patosul modelului este contracarat de plângerile prin care un dandy impută deşertului lipsa cafenelelor şi un climat mizerabil. În lamentaţiile acestea sunt amestecate fragmente din melodiile în vogă pe străzile Parisului. Cu scopul de a se vedea interpretat pe scena Operei Comice, Offenbach a prezentat doar la două luni după această parodie, în aprilie 1846, nu mai puţin de şapte noi fragmente de operă într-un concert dramatic. Este vorba de diverse romanţe şi cuplete vesele, asemenea celor care se vor înâlni ulterior în operetele renumite ale compozitorului. Succesul acestor piese a atras după sine prima ofertă din partea Operei Comice, pentru o prelucrare muzicală a vodevilului Alcovul. Directorul acestei instituţii a refuzat însă până la urmă muzica lui Offenbach, care nu a mai ajuns, cu toate străduinţele acestuia, să fie reprezentată. Până la urmă, acesta şi-a înscenat pe 27 aprilie 1847 pe cont propriu opera, într-un "concert al unui gen nou"[11]. Această dramă muzicală comică a avut succes, deoarece era pe gustul vremii, având ca protagonişti un aristocrat onorabil şi un republican laş, ridiculizat adeseori[12]. Pentru a-şi întreţine familia Offenbach a frecventat în continuare ca violoncelist seratele pariziene. Însă nu pentru mult timp; revoluţia din 1848 a obligat plutocraţia şi anturajul ei bulevardier, în majoritate monarhist, să fugă peste noapte din Paris. În februarie, Offenbach a plecat la Köln împreună cu tânara sa soţie şi cu fetiţa lor nou născută, cu speranţa să aibe acolo mai multe angajamente. Se pare că muzicianul nu dispunea pe atunci de nici un mijloc de trai şi a avut nevoie de o perioadă de acomodare la Köln, unde izbucniseră incidente,ca peste tot în Europa. Ca şi cum nu ar fi făcut parte niciodată din societatea cosmopolită a Parisului, el a început să flateze la Köln sentimentul naţional al renanienilor, prin compoziţii patriotice cum ar fi un Cântec al băiatului german, care dă dovadă de patos militar sau Patria germană, în care este lăudată onestitatea doamnelor germane, incapabile să accepte "minciunile velşe"[13]. Datorită atitudinii patriotarde şi a talentului său muzical Offenbach a fost acceptat repede de către societatea din Köln. Importanţa lui Offenbach ca muzician este evidentă cu ocazia aniversării a 600 de ani de la întemeierea domului din Köln, pe data de 14 august 1848, când a interpretat ca solist o fantezie muzicală bazată pe operele lui Rossini, în faţa unor oficialităţi prusace şi austriece[14]. Compoziţia sa Alcovul, pe care o tradusese în germană şi o reprezentase în ianuarie 1849 şi în oraşul său natal, nu s-a bucurat în schimb de succes. Între timp, la Paris a fost restabilită liniştea şi Offenbach nu a mai avut nici un motiv de a zăbovi în Köln. La scurt timp de la plecarea fiului său a murit Isaac Offenbacher, în aprilie 1850. La Paris, Offenbach şi-a reînnoit insistent ofertele pentru Opera Comică, însă nu a avut succes cu nici unul din proiectele prezentate. Ca violoncelist el s-a bucurat însă, ca de obicei, de preţuirea societăţii pariziene şi a avut chiar şansa de a-l cunoaşte cu ocazia unui concert în palatul Élysée pe preşedintele Louis Napoléon, viitorul împărat Napoleon al III-lea. Muzicianul a primit apoi, în primăvara anului 1850, în mod nesperat, oferta de a reorganiza şi dirija neînsemnata orchestră de la Théâtre français. Noul director al acestei instituţii, un bonvivant bogat, îl simpatiza probabil pe glumeţul Offenbach şi avea nevoie de un aliat pentru reorganizarea teatrului de comedie. Offenbach a acceptat, bucuros să scape de existenţa nesigură de muzician al saloanelor şi s-a străduit cu succes să ridice nivelul foarte scăzut al orchestrei, care avea sarcina de a acompania uneori reprezentaţiile şi de a întreţine între acte publicul. Perseverenţa sa a fost foarte apreciată de conducerea teatrului, însă actorii s-au împotrivit în fel şi chip unei reevaluări a orchestrei[15]. Scârbit de piedicile care i se puneau, Offenbach a renunţat după un timp să mai dirijeze el însuşi orchestra, însă s-a îngrijit în continuare de bunăstarea muzicienilor săi, asigurându-le salarii mai mari decât le avuseseră înainte. Între zilele de 2 şi 4 decembrie 1851 Parisul a fost martorul unei revolte a cercurilor burgheze republicane, căreia nu i s-au alăturat masele încrezătoare în promisiunile demagogice ale preşedintelui Napoléon. Această "revoltă" a fost înăbuşită cu ajutorul unei prezenţe militare inadecvat de puternice pe străzile Parisului, căreia i-au căzut victime mulţi trecători neimplicaţi în conflict. Neliniştile au servit drept pretext pentru dizolvarea parlamentului şi instaurarea unui regim de teroare. Dictatura care a urmat a favorizat o industrializare rapidă a ţării şi modernizarea instituţiilor economice şi administrative. Exact după un an de la lovitura sa de stat şi la 48 de ani de la încoronarea unchiului său Bonaparte este uns Napoleon al III-lea pe data de 2 decembrie 1852 ca împărat al francezilor, în urma unui plebiscit. Prins de obligaţiile care decurgeau din angajamentul pentru Théâtre français şi de frecventarea societâţii boeme, în care ajunsese să facă cunoştinţă cu jurnalistul Jules Janin, cel mai redutabil critic de teatru parizian şi viitorul său adversar, Offenbach a prezentat de-abia în 1853 o nouă compoziţie publicului, idila pastorală Le Trésor à Mathurin. Tot în speranţa de a se vedea în fine reprezentat pe scena Operei Comice el a dedicat la scurt timp după aceea opera Pépito soţiei directorului acelei instituţiii, Madame Perrin. Rezerva Operei Comice faţă de compoziţiile lui Offenbach a fost criticată după această premieră la Teatrul de Varietăţi de însuşi Jules Janin. Compozitorul şi-a găsit un aliat şi în jurnalistul Henri de Villemessant. Acesta întemeiase încă din tinereţe jurnalul de modă [La] Sylphide şi avusese de timpuriu ideea de a oferi în paginile lui un foileton elogios despre diverse articole de consum, pentru care se lăsa bine plătit. După falimentul gazetei şi revoluţia de la 1848 de Villemessant a întemeiat pe data de 2 aprilie 1854 săptămânalul [Le] Figaro, în care va urma să publice des critici favorabile lui Offenbach. Pentru a intra în graţiile colectivului feminin de la Comédie-Française, acesta a publicat o suită de dansuri numită Décaméron Dramatique, în care fiecare dans era dedicat unei alte actriţe. În acelaşi timp el a început să scrie critici muzicale. Situaţia materială a familiei sale i se prezenta însă în culori atât de sumbre, încât i-a destăinuit în acea perioadă unei surori intenţia de a emigra în America[16].
