Etimologie
Cuvântul românesc dinte este moştenit din limba latină: dens (nominativ), dentis (genitiv), iar la acuzativ[2]: dentem, având acelaşi sens ca şi în limba română. În latină, provine din rădăcina indoeuropeană comună (reconstruită) °d-, °ed, °denk sau °dent („a muşca”, „a mesteca”)[3], de unde au ieşit, între altele, cuvintele όδούς (odous), plural: έδοντες (edontes) şi όδοντος (odontos) din greaca veche sau tand, din limba olandeză.
Descriere
Dinţii sunt cele mai dure formaţiuni ale organismului care prezintă 3 componente şi anume rădăcina implantată printr-o gomfoză (articulaţie fixă) în alveola dentară, continuată cu colul în raport cu gingia, iar la exterior coroana vizibilă şi albicioasă. La copii există dentiţia de lapte sau decidua, formată din 20 de dinţi, înlocuită treptat spre vârsta adultă prin înmurguriri succesive pornite din maxilare, de dentiţia definitivă cu 32 de dinţi, câte 16 pe fiecare arcadă. O hemiarcadă la adult cuprinde de la linia mediană şi anterior spre lateral şi posterior, următorii dinţi: 2 incisivi, 1 canin, 2 premolari şi 3 molari. Funcţional, dinţii au rol atât în pronunţia unor consoane cât şi în masticaţie, fiind adaptaţi perfect pentru tăierea, zdrobirea şi măcinarea alimentelor.
Structură
Coroana dintelui este acoperită de smalţ, care este un ţesut ectodermic format în perioada embriogenezei. Smalţul este mai gros înspre rădăcină, şi are în compoziţia sa substanţe minerale, apă şi substanţe organice. Rădăcina prezintă la suprafaţă cement, o substanţă organo-minerală de origine mezodermică, proliferat pe întreaga perioadă a existenţei dintelui şi dispus sub formă de fibre de colagen. Atât în rădăcină cât şi în coroană există la interior o altă substanţă de origine mezodermică numită dentină, formată în perioada embrionară. Profund în dinte se găseşte pulpa dentară, plină cu ţesut moale conector. Aici se găsesc nervi şi vase de sânge care pătrund în dinte printr-un canal apical al rădăcinii. Pulpa este adesea denumită „nervul dintelui”. Între pulpă şi dentină se găsesc odontoblastele, care formează dentina.
Sisteme de identificare
Pe lângă denumirile individuale ale dinţilor (ex. incisivul central superior), există o serie de sisteme de identificare a acestora, folosite cu precădere în medicina dentară. Printre acestea se numără sistemul FDI, sistemul francez, sistemul unghiular sau anglo-saxon, sistemul aritmetic şi sistemul american.
