Arta bizantina

Arta bizantină s-a dezvoltat pe teritoriile Imperiului Bizantin începând cu anul 476[1] până în anul 1453. Arta bizantină s-a dezvoltat din arta Imperiului Roman, care la rândul ei, a fost influenţată de arta Greciei Antice. O estetică complet nouă va marca arta bizantină. Noua estetică avea ca principală însuşire "abstractizarea". Dacă arta clasică era marcată de încercări de a creea reprezentări ce imitau realitatea cât mai veridic, arta bizantină pare a abandona aceste încercări în favoarea unei abordări mai simbolice. Bizantinii îşi vedeau arta ca fiind profund naturalistă cu rădăcini ce duceau până la capodoperele lui Fidias, Apelles şi Zeuxis.
Caracteristici generale
corelaţia cu creştinismul: cultura şi arta bizantină au constituit instrumentul de propagandă a religiei creştine, dar şi a puterii imperiale, a autorităţii bazileului. Arta avea rolul de a impresiona, de a înălţa sufletul către divinitate.Dualism: exista o artă oficială închinata bazileului şi elaborată la curtea de la Constantinopole şi mai exista o componentă populară, specifică mediilor formate din călugări şi oameni simpli, care era promovată de mănăstiri şi de şcoli locale. Între cele două direcţii existau influenţe reciproce. Tradiţionalism: păstrarea regulilor şi canoanelor care determină stabilitatea artei şi lipsa ei de libertate creativă şi fantezie. Cu rare excepţii, artiştii bizantini sunt anonimi, conservatori, păstrători ai regulilor odata stabilite. Orice inovaţie adoptată devine regulă, ceea ce explică evoluţia înceată şi fără salturi a întregii arte. Lipsa de omogenitate şi unitate: dincolo de un numitor comun, cum ar fi iconografia şi mijloacele de exprimare în pictură, există în plan local trăsături de individualizare, specifice diferitelor şcoli şi centre existente pe teritoriul imperiului.