Aparat de fotografiat

Camera obscură poate fi definită ca fiind o copie mecanică a ochiului animal. Anatomic, ochiul este un organ deosebit de complex, servind la transformarea imaginilor geometrice ale corpurilor în senzaţii vizuale. Din punct de vedere al opticii geometrice, el constituie un sistem optic format din trei medii transparente: umoare apoasă, cristalinul şi umoarea sticloasă. Acestea se găsesc în interiorul globului ocular, mărginit în exterior de o membrană rezistentă numită sclerotică, opacă peste tot, exceptând o porţiune din faţă, care este transparentă şi de formă sferică, cunoscută sub numele de corneea transparentă. Pe planul opus corneei se află o membrană cu celule senzoriale numită retină. Lumina pătrunde prin cornee şi cade pe retină, unde formează o imagine reală şi răsturnată a obiectelor privite, transmisă prin nervul optic la creier. Prin analogie camera obscură este asemeni ochiului omenesc, aceasta fiind formată dintr-o cutie paralelipipedică cu un interior de culoare neagră (globul ocular) , cu o deschidere foarte mică, ulterior s-a montat o lentilă convergentă (rol îndeplinit la ochi de ansamblul cornee - cristalin) şi paralel cu deschizătura un ecran alb sau un ecran mat transparent pe care se poate privi o imagine reală şi răsturnată (retina).
Istoric
Principiile camerei obscure erau cunoscute de foarte mult timp, încă din antichitate. Astfel, egiptologii la unul din templele zeului Ra au descoperit un sistem "cameră obscură", unde Ra la răsăritul soarelui era proiectat pe un perete al templului. In secolul XV, Leonardo da Vinci, celebrul sculptor, arhitect şi inginer, descoperă şi defineşte că formarea imaginii într-o cameră obscură se datorează în primul rând proprietăţii razelor de lumină de a se propaga în linie dreaptă şi tocmai acestui fapt, imaginea este răsturnată. Datorită faptului că nu se putea obţine o imagine clară a obiectului luminos, întrucât nu se putea practica un orificiu foarete mic care să permită trecerea unei singure raze luminoase, era necesar îmbunătăţirea sistemului. In jurul anului 1500, anatomiştii ajung să definească funcţionarea ochiului. In aceste condiţii Cardano, care studia structura ochiului şi legile vederii, a reuşit să perfecţioneze vechea cameră obscură, pornind de la analogia că în deschizătura ochiului cristalinul funcţionează ca o lentilă convergentă şi înzestrează camera obscură cu acest element tehnic. Rezultatul a fost o imagine clară, reală, răsturnată şi mult mai luminoasă. Câţiva ani mai târziu, fizicianul italian Giambatista della Porta, îmbunătăţeşte această invenţie, imaginea captată de o oglindă plană (în loc de ecran), este reproiectată pe un ecran exterior, pentru a fi scrisă cu creionul. Metoda a fost folosită de o serie de pictori portretişti pentru a reda cât mai fidel chipurile clienţilor lor