Geneză
Apa ajunge în golul peşterii după ce traversează pachetul de calcare. Când greutatea picăturii atinge limita în care invinge tensiunea superficială, picătura se rupe în două, jumătate ramânând pe tavan, iar cealalta jumatate căzând pe podea. În acest moment are loc o evaziune de CO2 din soluţie şi pe tavan precipită o cantitate infima de carbonat de calciu sub forma unui inel. Picătură după picărură, inelul creste formând un tub cu diametrul picăturii şi pereţi de sub un mm grosime, translucuzi. Sunt numite stalactite macaroane şi pot ajunge la câţiva metri lungime. Dar în timp, canalul macaroanei se înfundă cu calcar sau impurităţi. Acuma apa nu mai poate ieşi prin tub, ci îşi creează canale prin peretele macaroanei şi curge pe dinafară, prelingându-se şi depunând calcit la exterior. Macaroana se ingroşă şi devine opacă. In lungul traseului, de la rădacina stalactitei spre varf ,soluţia tinde sa se echilibreze. Cantitatea de calcit se depune mai mult la bază şi se diminuează spre varf, fapt ce face ca stalactita să se subţieze şi sa ia o formă conică, cu vârful în jos.
Varietăţi
Pe lângă aceste două tipuri, stalactita macaroană şi cea conică care sunt tipurile comune, există numeroase abateri şi variante. Aşa de pildă, există stalactite bulboase care prezentând pe parcurs o umflătură ca un balon. Stalactitele uger, au o formă îngroşată ca un sac, terminate în jos cu o stalactită macaroană scurtă. Stalactitele în baionetă, au o formă frântă, o deviere pe parcurs datorită înfundarii tubului initial şi reluarea dezvoltării promtr-o singură fisură laterală. Jumatatea de picătură care ajunge pe podea poate forma o stalacmită care se poate uni cu stalactita şi vor forma o coloană
