De Ion Luca Carageale
Au fost odată un împărat şi o împărăteasă. Erau sănătoşi şi voinici, dar supăraţi, căci nu aveau copii, deşi erau împreună de vreo zece ani. Într-o zi, împăratul plecă la război. Înainte de asta, veni să-şi ia rămas-bun de la împărăteasă şi îi spuse că, dacă nu găseşte copil în casă, nu mai mănâncă pâine şi sare cu el. Trecură aproape nouă luni… Împărăteasa jelea toată ziua şi nu ştia ce să facă. Într-o seară ieşi la plimbare numai cu o bătrână credincioasă, printr-o pădure. Acolo întâlni o ţigăncuşă cu un copilaş aproape gol în braţe. Dănciucul sugea, iar ea plângea. Împărăteasa o întrebă pe ţigăncuşă de ce plânge, iar aceasta îi spuse că a păcălit-o tatăl copilului, şi-a bătut joc de ea, iar părinţii au gonit-o de acasă cu pruncul în braţe. Auzind-o cum se vaită că dă Dumnezeu copii cui nu-i trebuie, iar cui îi trebuie, nu, împărăteasa a oftat adânc. Însoţitoarea ei a avut o idee şi lucrurile s-au îndreptat pentru toată lumea. Când a venit împăratul biruitor de la război, şi-a găsit acasă copilul, chipurile al lui. Îl alăpta aşa-zisa doică, o fată zdravănă şi oacheşă, adică chiar mamă-sa, gătită şi îmbrăcată numai în mătăsuri. S-a bucurat grozav împăratul că i-a făcut împărăteasa un băiat şi l-au botezat Florea-voievod. Creştea frumos copilul şi toţi îl admirau, iar mama-doica le spunea mereu să aibă grijă să nu-i deoache băiatul. Când a făcut vreo şase ani, împăratul l-a însărcinat pe un curtean priceput să îl înveţe tot ce trebuia să ştie un viitor împărat: mânuirea armelor, călăria, înotul, felurite jocuri, cîntarea din harfă şi din gură. Doica îl însoţea pe băiat la lecţii, iar curteanul-dascăl a sfârşit prin a o îndrăgi şi a luat-o de soţie. Florea-voievod a fost foarte mulţumit, fiindcă îi iubea foarte mult şi pe mama-doica şi pe dascălul său. Şi au trăit cu toţii mulţumiţi până când a împlinit Florea-voievod douăzeci şi doi de ani. Împăratul şi împărăteasa au hotărât şi au şi vorbit să îl însoare pe băiat cu o fată de crai. Când a aflat ţiganca de la bărbatul ei, ca mamă adevărată ce era, pe dată s-a gătit şi s-a dus la împăratul şi împărăteasa cu gură mare că Florică nu poate lua o fată mai prejos decât el ! Adică trebuia să ia neapărat o fată de împărat, cum era el băiat de împărat… S-au certat până a venit Florea. Mama-doica, ce se bătuse cu pumnul peste pieptul gol, îi spuse că nu îl dă decât după fată pe potriva lui şi dacă o face de ruşine, ea se omoară. Florică, plângând, îi promise că nu va face nimica fără voia ei. Atunci împăratul zise şi el ca ei şi strică înţelegerea cu craiul, pentru care plăti cu încă un război. După vreun an, Florică cel ochios s-a îndrăgostit de fata unui împărat mai mare decât tată-său şi ea de el. S-a făcut nunta şi toată lumea s-a înveselit, dar cel mai mult mama-doica. Mulţumită,i-a spus soţului ei că aşa mai înţelege şi ea,să ia fiecare pe potriva lui,că aşa trebuie !
