A fost o dată un vrăjitor rău, care făcuse o oglindă după sufletul lui. Tot ce era bun şi frumos se vedea în oglinda aceea neclar şi urâţit, iar ceea ce era urât, se vedea foarte clar, dar şi mai urât. Ucenicii lui s-au dus cu oglinda peste tot pe pământ, aşa că vrăjitorul a vrut să meargă şi în cer, să râdă de îngeri şi de Dumnezeu. Cu cât urca mai sus, oglinda tremura şi se strâmba, până când a căzut din mâinile lui pe pământ şi s-a spart în mii şi milioane de bucăţi. Unele mici, care au intrat în ochii oamenilor şi i-au făcut să vadă strâmb şi să gândească sucit, altele mari, din care unii au pus la ferestre şi vedeau afară strâmb şi judecau nedrept.
II. Un băieţaş şi o fetiţă
Într-un oraş mare, în două case înghesuite, trăiau un băiat şi o fată, Karl şi Gretchen, care se iubeau ca fraţii. Stăteau la mansardele celor două case, iar părinţii lor puseseră la streaşină câte un vas în care plantaseră câte un trandafir. Trandafirii făcuseră o boltă şi copiii stăteau şi se jucau sub ea. Iarna stăteau înauntru, făceau câte un rotocol în ferestre şi se priveau. Când ningea, bunica le spunea la amândoi poveşti despre Crăiasa Zăpezii, regina fulgilor de zăpadă. Seara, băiatul a văzut-o pe crăiasă, o femeie frumoasă, dar de gheaţă, care i-a făcut semn cu mâna şi l-a speriat. A plecat iarna, a venit din nou vara, au înflorit trandafirii, copiii stăteau sub boltă şi făceau lectură dintr-o carte, când deodată Karl spuse că l-a lovit ceva în piept şi i-a intrat ceva în ochi. Fetiţa se uită în ochii lui, dar nu văzu nimic. Erau cioburi din oglinda cea vrăjită. Băiatul începu să vadă lucrurile urâte şi inima lui începu să-şi piardă bunătatea şi să îngheţe. O izgoni pe Gretchen, dădu cu piciorul în cutia cu trandafiri şi rupse un trandafir. Din ziua aceea Karl începu să fie răutăcios, să se strâmbe şi să batjocorească pe toată lumea: pe Gretchen, pe bunica, pe toţi vecinii. A venit iarna din nou. Karl se duse cu săniuţa în piaţă şi se agăţă de o sanie mare, albă, în care stătea cineva înfăşurat într-o blană albă şi cu o căciulă de blană albă pe cap. Ningea cu fulgi mari şi deşi, iar băiatul nici nu îşi dădu seama când ieşiră din oraş. Fulgii de zăpadă se făceau tot mai mari si când ajunseră cam cât nişte găini albe, săriră într-o parte şi alta, iar sania se opri. În sanie era Crăiasa Zăpezii. Îl luă lângă ea, în blana de urs alb, dar băiatul simţi de parcă l-ar fi aruncat în viscol. Îl sărută pe frunte şi Karl întâi îngheţă, apoi nu mai simţi frigul. Crăiasa îl sărută a doua oară şi el uită de Gretchen şi de bunica şi de toţi. Crăiasa i-a spus că nu îl mai sărută, fiindcă poate să moară, apoi s-au înălţat până în nori şi au zburat peste mări şi ţări.
III. Grădina femeii care ştia să facă farmece
Toţi cei de acasă plângeau după Karl, crezând că a murit. Primăvara, când au sosit razele de soare şi rândunelele, Gretchen le tot spunea că băiatul a murit şi ele răspundeau de fiecare dată că nu cred. Până la urmă nu a mai crezut nici Gretchen. Şi-a pus pantofii cei noi, roşii, şi a plecat să îl caute. S-a dus la râu să îl întrebe de băiat şi a aruncat în valuri, ca pe un dar, pantofii la care ţinea aşa mult. Fata s-a urcat într-o luntre, iar aceasta s-a desprins de mal şi a pornit pe apele râului. Gretchen s-a gândit că poate luntrea o duce la Karl. Luntrea a dus-o însă la o căsuţă cu ferestre albastre şi roşii. Din căsuţă a ieşit o bătrână care a ajutat-o pe Gretchen să coboare pe mal. Fata i-a povestit cum a ajuns acolo şi a întrebat-o dacă nu l-a văzut pe Karl. Bătrâna a dus-o în casă, i-a spus că o să vină şi Karl, dar deocamdată să guste nişte cireşe. Şi a încuiat uşa cu cheia… Gretchen a început să mănânce cireşe, iar bătrâna să îi pieptene părul. În acest timp, Gretchen îl uita tot mai tare pe Karl, până l-a uitat de tot. Bătrâna vrăjitoare voia să rămână fetiţa cea drăguţă cu ea, să îi ţină de urât. De aceea s-a dus în grădină şi a pălit toţi trandafirii cu cârja, ca să nu-i amintească fetei de băiat. După asta, bătrâna a ieşit cu Gretchen în grădină şi fata a fost încântată de frumuseţea florilor. În fiecare zi ieşea şi se uita la ele, dar odată a văzut un trandafir pictat pe pălăria de soare a bătrânei şi s-a mirat că în grădină nu e nici un trandafir. S-a aşezat pe jos şi a început să plângă. Şi-a amintit de Karl şi că ea plecase de fapt să îl caute. A luat-o la fugă cu picioarele desculţe şi s-a strecurat pe portiţa din fundul grădinii. În grădină era tot timpul vară, dar afară era toamnă şi frig.
IV. Un prinţ şi o prinţesă
A mers fata până a venit zăpada. Într-un loc s-a oprit să se odihnească şi a zărit un cioroi care a salutat-o şi a întrebat-o unde a pornit aşa singură. Gretchen i-a povestit şi l-a întrebat dacă nu l-a văzut pe Karl. Cioroiul i-a spus că s-ar putea să fie la curtea prinţesei. În împărăţia aceea era o prinţesă foarte deşteaptă, care citise toate gazetele din lume. Nu demult se hotărâse să se mărite , dar voia ca viitorul soţ să fie nu numai tânăr şi plăcut la înfăţişare, ci şi deştept şi cu harul vorbirii frumoase. A dat anunţ la ziar şi la poarta palatului s-a şi făcut coadă. Numai că toţi erau siguri pe ei doar până intrau în palat. Înăuntru se zăpăceau şi nu mai puteau să spună nimic. După trei zile a venit un tinerel frumos, dar cam prost îmbrăcat. I-a spus vesel prinţesei că nu a venit să se însoare, ci doar pentru că auzise despre deşteptăciunea ei şi voia să stea de vorbă cu ea. Auzind toate acestea, Gretchen fu sigură că tânărul era Karl şi îl rugă pe cioroi să o bage în palat. Cioroiul, care avea o iubită domesticită la palat, promise fetei că va vorbi cu drăguţa lui să o ajute. Seara, cioroiul o duse pe fată la palat, la iubita lui. Cioara o conduse pe o scară secretă până în iatacul celor doi. Prinţesa dormea într-un pat alb, iar tânărul dormea,cu faţa în pernă, într-un pat roşu. Gretchen s-a apropiat de patul lui, l-a strigat şi a ridicat lampa. El s-a trezit, a întors faţa spre ea şi…nu era Karl. Prinţesa s-a trezit şi ea şi a întrebat ce s-a întâmplat. Plângând, Gretchen i-a spus povestea ei şi cum au ajutat-o cele două ciori. Prinţesa le-a lăudat pe ciori şi le-a dat câte o slujbă de cioară princiară şi dreptul la toate cojile de legume din bucătărie. Apoi au culcat-o pe Gretchen să se odihnească şi ea. A doua zi au îmbrăcat-o cu haine scumpe, i-au dat pantofi şi un manşon să nu-i fie frig şi au urcat-o într-o caleaşcă de aur, cu vizitiu şi valet, ca să meargă şi să-l caute mai departe pe Karl.
V. Fetiţa de tâlhar
Pe când treceau printr-o pădure , caleaşca de aur a fost atacată de tâlhari. Nevasta unui tâlhar a vrut să-i ia viaţa lui Gretchen, dar fetiţa ei a oprit-o. A spus că o să-i ia pantofii şi manşonul, apoi are să se joace cu ea. Gretchen i-a povestit fetiţei de tâlhar toate întâmplările prin care trecuse. Aceasta i-a promis că nu o să-i lase pe tâlhari să o omoare. Tâlharii stăteau într-un castel părăsit şi dărăpănat. Îşi găteau mâncarea în sala cea mare, iar fetiţele s-au culcat tot acolo, într-un colţ în care erau o sumedenie de porumbei şi un ren legat, cu o zgardă de fier la gât. Fetiţa de tâlhar a adormit, iar Gretchen i-a ascultat pe porumbeii sălbatici, care i-au spus că l-au văzut pe Karl în sania Crăiesei Zăpezii şi că s-au îndreptat spre Laponia. Dimineaţă, Gretchen i-a spus fetiţei de tâlhar ce auzise de la porumbei. Aceasta a aşteptat până când au plecat tâlharii, iar mama ei a adormit. L-a dezlegat pe ren, a urcat-o pe Gretchen pe spinarea lui, i-a dat nişte merinde şi i-a trimis în Laponia, chiar în ţara renului.
VI. Lapona şi finlandeza
Au mers ei zi şi noapte şi nu s-au oprit până în Laponia. S-au oprit la o căsuţă sărăcăcioasă, în care o laponă bătrână fierbea nişte peşte pe o lampă care ardea cu untură de focă. I-au povestit întâmplările lor şi lapona a scris câteva vorbe pe un peşte uscat şi i-a trimis la o finlandeză care locuia tare departe, chiar acolo unde era palatul Crăiesei Zăpezii. Finlandeza a citit ce era scris pe peşte, apoi a băgat peştele în oala de supă, la fiert. Le-a spus că băiatul este la Crăiasa Zăpezii şi îi place acolo căci are cioburile acelea în ochi şi în inimă. Dacă i le va scoate cineva, se va face iar om bun, iar crăiasa nu va mai avea nici o putere asupra lui. Bătrâna mai spuse că Gretchen va izbuti să îl scape, fiindcă are puterea cea mai mare pe care o poate avea cineva, puterea inimii şi a bunătăţii. Renul şi Gretchen au plecat în fugă, uitând până şi hainele călduroase ale fetiţei. Renul a dus-o până unde începea grădina Crăiesei Zăpezii, apoi a plecat înapoi. Gretchen a pornit către palat şi, pe măsură ce se apropia, vedea cum fulgii de zăpadă sunt tot mai mari.
VII. La palatul Crăiesei Zăpezii
Pereţii palatului erau făcuţi din zăpadă, iar uşile şi ferestrele din vânturi vijelioase. Camerele erau goale, reci şi strălucitoare. Crăiasa era plecată de acasă şi Karl stătea în mijlocul unei săli uriaşe, vânăt de frigul pe care însă nu îl simţea. Se juca cu nişte bucăţi şlefuite de gheaţă cu care încerca să formeze cuvântul “Veşnicia”. Crăiasa îi spusese că atunci când îl va forma, va fi stăpân pe el însuşi, dar el nu reuşea nicicum să îl formeze. Când l-a văzut, Gretchen a sărit de gâtul lui şi a început să plângă de bucurie. Lacrimile ei i-au căzut lui Karl pe piept, au pătruns până la inimă şi au mistuit ciobul de oglindă. Karl a izbucnit şi el în plâns. Odată cu lacrimile a ieşit şi aşchia de oglindă din ochi. Băiatul a recunoscut-o şi a început să se mire ce frig era acolo şi să întrebe cum a ajuns acolo. Au început să plângă şi să râdă de bucurie, au format cuvântul, s-au luat de mână şi au ieşit din palat. Când au ajuns la marginea grădinii, îi aşteptau doi reni care i-au dus la finlandeză şi apoi la casa laponei. La hotarele ţării s-au despărţit de reni şi şi-au urmat drumul către casă. S-au întâlnit cu fata de tâlhar, care le-a spus că prinţesa şi iubitul ei au plecat în străinătate, iar cioroiul a murit. Cei doi au pornit mai departe şi pe măsură ce se apropiau de casă era tot mai cald şi mai frumos. Când au ajuns acasă, trandafirii înfloriseră. Cei doi au văzut că erau acum oameni mari, rămăseseră copii numai în inimile lor. Bunica şedea la soare şi citea: “Dacă nu veţi fi precum sunt copiii, nu veţi vedea împărăţia cerurilor”.
