Charlie Chaplin

Charles (Charlie) Spencer Chaplin (n. 16 aprilie 1889, Londra, Marea Britanie, d. 25 decembrie 1977, Vevey, Elveţia.) este un actor şi regizor englez. Este considerat a fi unul dintre cele mai mari staruri de cinema din secolul XX. Cele mai renumite filme ale sale sunt City Lights (Luminile oraşului), Modern Times (Timpuri noi) şi The Great Dictator (Dictatorul). Tinerete Chaplin s-a născut pe data de 16 aprilie 1889, în East Street, Walworth, Londra. Părinţii lui erau animatori; tatăl său era vocalist şi actor, iar mama lui era cântăreaţă şi actriţă. Aceştia au divorţat înainte ca Charles să împlinească trei ani. Acesta a învăţat să cânte de la părinţii lui. Recensământul din anul 1891 arată că mama sa, actriţa Hannah Hill, trăia cu Charles şi fratele său vitreg, Sydney pe Barlow Street, Walworth. Ca şi copil, Charlie a locuit cu mama sa în numeroase locuri şi adrese, printre care şi 3 Pownall Terrace, Chester Street şi 39 Methley Street. Bunica sa din partea mamei era jumătate ţigancă, lucru de care era extrem de mândră[2], dar a fost descrisă şi ca „Scheletul din dulapul familiei noastre”[3]. Tatăl lui Chaplin, Charles Chaplin Sr., era alcoolic şi nu a prea avut contact cu fiul său, cu toate că acesta şi fratele său vitreg au locuit cu tatăl lor şi amanta lui la adresa 287 Kennington Road, unde în ziua de azi poate fi găsită o placă comemorativă. Cei doi fraţi vitregi au locuit acolo, în timp ce mama lor, care era bolnavă mental, a fost dusă la azilul Cane Hill din Culdson. Amanta tatălui lui Chaplin l-a trimis pe acesta la şcoala Kennington Road. Tatăl său a murit din cauza alcoolului când Charlie avea 12 ani, în anul 1901. Conform recensământului din acel an, Charlie locuia pe 94 Ferndale Road, Lambeth, împreună cu o organizaţie de artişti numită The Eight Lancashire Lads, condusă de John William Jackson (fiul unuia dintre fondatori). Condiţia laringelui a încheiat cariera muzicală a mamei lui Chaplin. Prima criză a lui Hannah a fost în anul 1894, în timpul unui spectacol de la teatrul The Canteen din Aldershot. Teatrul era frecventat de protestanţi şi soldaţi. Hannah a fost rănită de obiectele pe care publicul le-a aruncat spre ea. În spatele scenei, ea a plâns şi s-a certat cu managerul ei. Între timp, Chaplin, care avea 5 ani, a urcat pe scenă şi a cântat celebrul cântec „Jack Jones”. După ce mama lui Chaplin (care avea numele de scenă Lilly Harley) a fost acceptată din nou la azilul Cane Hill, fiul ei a fost la casa de săraci din Lambeth, în sudul Londrei şi a fost mutat după câteva săptămâni la şcoala pentru săraci Central London District, din Hanwell. Tinerii fraţi Chaplin au avut o relaţie strânsă pentru a supravieţui. Aceştia au urmat cariera muzicii încă din tinereţe şi au dovedit un talent natural pe scenă. Primii ani de sărăcie disperată l-au influenţat pe Chaplin când a creat multe din personajele sale. Mama lui Chaplin a murit în anul 1928 în Hollywood, la şapte ani după ce a fost adusă în America de către copiii ei. Charlie şi Sydney nu ştiau pe atunci că au un frate vitreg din partea mamei lor. Fratele său, Wheeler Dryden, a fost crescut separat de către tatăl său, dar apoi s-a reunit cu restul familiei şi s-a dus să lucreze pentru Chaplin la studioul său din Hollywood. America Primul tur în America a lui Charlie Chaplin a fost cu grupul lui Fred Karno între anii 1910 şi 1912. După cinci luni pe care le-a petrecut în Anglia, acesta s-a întors în Statele Unite pentru un al doilea tur, ajungând cu trupa Karno pe data de 2 octombrie 1912. În aceeaşi companie se afla şi Arthur Stanley Jefferson, care va fi mai târziu cunoscut ca Stan Laurel. Aceştia au fost colegi de cameră într-o pensiune. Stan s-a întors în Anglia, dar Chaplin a rămas în SUA. În anul 1913, Chaplin a fost văzut cu trupa de către Mack Sennett, Mabel Normand, Minta Durfee şi Fatty Arbuckle. Sennett l-a angajat în studioul lui, Keystone Studios, ca înlocuitor al lui Ford Sterling.[4] După prima apariţie în lumea filmului a lui Chaplin, în filmul „Making a living”, Sennett a simţit că a făcut o greşeală costisitoare.[5] Mulţi oameni susţin faptul că Normand l-a convins să îi ofere lui Chaplin a doua şansă.[6] Chaplin a fost transferat la Normand, care a scris şi regizat multe din primele sale filme.[7] Lui Chaplin nu i-a plăcut să fie regizat de o femeie, iar cei doi nu se puneau de acord de multe ori.[7] Într-un final, cei doi au trecut peste diferenţele dintre ei şi au rămas prieteni chiar şi după ce Chaplin a plecat de la Keystone. Mark Sennett nu l-a adoptat pe Chaplin imediat, iar acesta credea că Sennett vrea să îl concedieze din cauză că nu s-a îţeles cu Normand.[7] Cu toate acestea, filmele lui Chaplin au avut mare succes, iar acesta a devenit unul dintre cele mai mari staruri de la Keystone.[7][8] Pionier în industria filmului Primele filme ale lui dr Chaplin au fost făcute pentru studiourile Keystone ale lui Mark Sennett, unde şi-a dezvoltat personajul Vagabondul şi a învăţat foarte repede arta de a face filme. Publicul l-a văzut pe Vagabond când Chaplin avea 24 de ani, în cel de-al doilea film al carierei sale, lansat pe data de 7 februarie 1914 „Kid Auto Races at Venice” (Puştiul face curse de maşini în Veneţia) Cu toate acestea, el a inventat costumul de vagabond pentru un film realizat cu câteva zile înainte, dar lansat mai târziu, pe data de 9 februarie 1914, „Mabel's strange Predicament” (Ciudata situaţie neplăcută a lui Mabel). Mark Sennett i-a cerut lui Chaplin să „preia un machiaj de comedie”,[9] conform autobiografiei lui Chaplin.
„N-am avut idee ce machiaj să îmi fac. Nu mi-a plăcut cel de reporter (în „Making a Living”). Cu toate acestea, în drum spre dulap, m-am gândit să îmi pun nişte pantaloni lăbărţaţi, pantofi mari, un baston şi un melon. Am vrut ca totul să fie contadictoriu: pantalonii foarte largi, haina strâmtă, pălăria mică, iar pantofii mari. Nu eram decis dacă să arăt tânăr sau bătrân, dar mi-am amintit că Sennett se aştepta să fiu mai bătrân şi am adăugat o mustaţă mică, pe motivul că mă va îmbătrâni puţin, fără să îmi ascundă expresia. Nu ştiam nimic de personaj. Dar când m-am îmbrăcat, hainele şi machiajul m-au făcut să mă simt cine sunt de fapt. Am început să-l cunosc, iar când am urcat pe scenă era deja născut.”
Fatty Arbuckle a contribuit cu melonul socrului şi proprii săi pantaloni (de dimensiuni generoase). Chester Conklin a contribuit cu un palton, iar Ford Sterling cu pantofii de mărime 14, care erau aşa de mari, încât Charlie trebuia să îi poarte pe dos ca să nu îi cadă. Şi-a conceput mustaţa din păr artificial care aparţinea lui Mack Swain. Singurul lucru care îi aprţinea lui Chaplin era bastonul său din bambus.[9] Personajul Vagabondul s-a bucurat de o popularitate deosebită în audienţele de cinema. La început, Chaplin folosea formula lui Sennett de a face comedii, bazând-se pe gesticulări şi alte elemente fizice. Pantomima lui Chaplin era mai subtilă şi mai adecvată pentru farsele romantice sau domestice, decât pentru urmăririle specifice celor de la Keysotne. Glumele vizuale, erau totuşi în stilul Keystone; vagabondul atacându-şi duşmanii în mod agresiv cu şuturi şi cărămizi. Amatorilor de film le-a plăcut acest nou personaj vesel, chiar dacă criticii l-au catalogat uneori drept vulgar. Chaplin a fost apoi lăsat să îşi redacteze şi regizeze propriile filme. El a realizat 34 scurt-metraje în primul său an. Principalul personaj al lui Chaplin a fost „Vagabondul” (cunoscut ca „Charlot” în Franţa şi ţările francofone, Italia, Spania, Portugalia, Grecia, România şi Turcia, „Carlitos” în Brazilia şi Argentina, şi „Vagabond” în Germania). „Vagabondul” este un personaj fără adăpost cu maniere rafinate, haine şi distincţia unui gentleman. Acesta poartă o haină strâmtă, pantaloni şi pantofi foarte mari şi un melon; poartă un baston de bambus şi o mustaţă caracteristică. Acest personaj a apărut în primul trailer al unui film, pentru a fi expus la un teatru de film din SUA.[11] În anul 1915, Chaplin a semnat un contract mult mai favorabil cu studiourile Essanay, unde şi-a îmbunătăţit în continuare talentele artistice, adăugând noi nivele şi adâncimi stilului Keystone. Majoritatea filmelor de la Essanay au fost mai ambiţioase, având o lungime dublă faţă de cele de la Keystone. Chaplin şi-a întemeiat propria companie, în care se regăseau Edna Purviance şi comicii Leo White şi Bud Jamison. Odată cu grupurile numeroase de imigranţi veniţi în America, filmele mute au putut să treacă toate barierele dintre limbi şi vorbeau cu toate nivelele Turnului Babel american, tocmai pentru că erau mute. Chaplin ieşea în evidenţă pentru că el însuşi era emigrant din Londra. Vagabondul lui Chaplin a adoptat problemele oamenilor şi a imigranţilor, lupta constantă de la fundul prăpastiei şi supravieţuia adversităţilor fără să ajungă în vârf şi astfel şi-a păstrat audienţa. Filmele lui Chaplin erau de asemenea foarte subversive. Micii funcţionari cu ifose erau făcuţi de imigranţi să râdă la cei de care se temeau.[12] În anul 1916, Corporaţi Filmelor Mute i-a oferit lui Chaplin 670 de mii de dolari americani pentru a produce o duzină de filme de câte două role de peliculă. I-a fost dat aproape tot controlul artistic şi a produs 12 filme într-o peroadă de 18 luni şi este considerat unul dintre cele mai influente filme de comedie din istoria cinematografiei. Practic, toate comediile mute sunt clasice: Easy Street, One AM, The Pawnshop, şi The Adventurer sunt probabil cele mai cunoscute. Edna Purviance a rămas interpreta rolului principal feminin, iar Chaplin i-a adăugat pe Eric Campbell, Henry Bergman şi Albert Austin. Campbell a adus o infamie superbă, iar Bergman şi Austin au rămas cu Chaplin zeci de ani. Chaplin a considerat perioada filmelor mute drept cea mai fericită din cariera sa, deşi îşi făcea griji că filmele sale deveneau superficiale din cauza termenelor de finalizare pe care le impuneau contractele. Când Statele Unite au intrat în primul Război Mondial, Chaplin a devenit purtătorul de cuvânt al Liberty Bonds, împreună cu prietenii săi apropriaţi Douglas Fairbanks şi Mary Pickford.[8] Majoritatea filmelor lui Chaplin sunt din perioada mută, Keystone sau Essanay. După ce Chaplin şi-a asumat controlul asupra producţiilor sale în anul 1918 (şi i-a lăsat pe exponanţi şi audienţă să îi aştepte), întreprinzătorii au acoperit cererea de filme cu Charlie Chaplin aducând înapoi comediile sale mai vechi. Filmele au fost re-editate, li s-au pus titluri noi şi au fost emise din nou, mai întâi pentru teatre, iar apoi pentru comercializare. Chiar şi cei de la Essanay au fost vinovaţi pentru această practică readucând filme „noi” cu Charlie Chaplin din filme şi clipuri vechi. Cele 12 comedii mute au fost readuse ca filme cu sunet în anul 1933, când producătorul Amadee J. Van Beuren a adăugat noi efecte sonore. În ultimii ani, au avut loc încercări de a definitiva scur-metrajele lui Chaplin de dinaintea anului 1918; toate cele 12 filme mute au fost restaurate de către arhivistul David Shepard şi Blackhawk Films în anul 1975, iar în anul 2006 au fost lansate pe DVD chiar mai multe filme restaurate.
Tehnici de realizare a filmului
Chaplin nu a prea vorbit despre tehnicile lui de a face filme, susţinând că asta ar fi ca şi cum un magician şi-ar dezvălui propriile iluzii. De fapt, până să înceapă să facă filme cu dialog (începând cu „Dictatorul”), Chaplin filma mereu înainte de finalizarea scenariului. Metoda pe care a dezvoltat-o, odată ce contractul său cu Essanay i-a permis să îşi scrie şi regizeze propriile filme, a fost să înceapă de la o premisă vagă cum ar fi „Charlie intră la saună” sau „Charlie lucrează la un magazin de amanet”. Apoi, Chaplin şi echipa sa dezvoltau ideea şi aveau grijă de acţiune şi glume. Odată ce ideile erau finalizate, se adăuga o structură narativă, din cauza căreia Charlie trebuia să refilmeze unele scene deoarece acestea nu corespundeau poveştii.[13] Tehnicile unice ale lui Chaplin au devenit cunoscute abia după moartea sa, când filmele sale au fost examinate în anul 1983 de către documentarul britanic „Necunoscutul Chaplin”. Acesta este unul din motivele din cauza cărora Chaplin îşi termina filmele într-un timp mai lung decât rivalii săi. Pe de altă parte, Chaplin era un regizor extrem de precis şi le arăta actorilor săi exact cum vroia el ca aceştia să joace. Acesta era în stare să filmeze o scenă de foarte multe ori până aceasta ieşea aşa cum îşi dorea el. Animatorul Chuck Jones, care locuia lângă studioul lui Chaplin când era copil, spunea că îşi aminteşte cum tatăl său îi zicea că l-a văzut pe Chaplin filmând aceeaşi scenă de aproape 100 de ori până când aceasta a ieşit cum şi-a dorit el.[14] Combinaţia dintre improvizările poveştilor şi un perfecţionism neînduplecat (care rezulta zile întregi de efort şi metri de peliculă irosiţi, toate la un preţ uriaş) s-a dovedit a fi foarte costisitoare pentru Chaplin, care din cauza frustrării îşi certa actorii, îi punea să aştepte degeaba ore întregi sau, în cazuri extreme, închidea producţia cu totul.
Constrolul Creativ
La sfârşitul contractului în anul 1917, Chaplin a semnat un contract cu First National pentru a produce 8 filme de lung-metraj. First National a finanţat şi distribuit aceste filme (între anii 1918-1923), dar i-a oferit controlul creativ, lucru care i-a permis să joace mult mai relaxat şi să se concentreze pe calitate. Chaplin şi-a creat propriul studio la Hollywood şi, folosindu-şi independenţa, a creat un corp de lucru care a rămas distractiv şi influent. Deşi First National se aştepta ca Chaplin să vină cu nişte comedii scurte, precum filmele sale mute, însă acesta a devenit mai ambiţios şi şi-a extins proiectele în filme mai lungi, printre care şi Shoulder Arms (1918), The Piligrim (1923) şi filmul clasic The Kid (1921). În anul 1919, Chaplin a fost co-fondator al companiei de distribuţie United Artists, împreună cu Mary Pickford, Douglas Fairbanks şi D.W.Griffith, care vroiau să scape de puterea în creştere a distribuitorilor din sistemul studiourilor din Hollywood. Această mişcare, împreună cu controlul total al producţiilor, datorată studioului său, au asigurat independenţa lui Chaplin ca producător de film. A făcut parte din United Artists până în anii 1950. Toate filmele sale din cadul acestei companii începeau cu o dramă, în care Chaplin avea doar un rol superficial. Nişte exemple pot fi A Woman of Paris (1923), care a fost urmat de clasicele The Gold Rush (1925) (Goana după aur) şi The Circus (1928). După ce au apărut filmele cu sunet, Chaplin a făcut filmul City Lights (1931), precum şi Modern Times (1936) înainte să treacă la sunet. Acestea era filme mute, la care a adăugat propria muzică şi efectele sonore. City Lights a fost filmul în care a combinat cel mai bine comedia cu sentimentalismul. Despre ultima scenă, criticul James Agee a scris în revista Life în anul 1949 că este „cea mai bine jucată scenă care a fost văzută într-un film”. Filmele cu dialog ale lui Chaplin pe care le-a făcut la Hollywood sunt The Great Dictator (1940), Monsieur Verdouse (1947) şi Limelight (1952) Cu toate că filmul Modern Times (1936) este mut, conţine replici, care vin de la obiecte neanimate, precum un radio sau un televizor. Acesta a fost creat pentru audienţele din anii 1930, în care oamenii nu mai erau obişnuiţi să urmărească filme mute. Modern Times a fost primul film în care s-a auzit vocea lui Chaplin (în cântecul de la sfârşit, care a fost scris şi interpretat de Chaplin). Cu toate acestea, pentru majoritatea spectatorilor acesta este tot un film mut—şi sfârşitul unei ere. Cu toate că filmele cu dialog au devenit dominante la scurt timp după ce au fost introduse, în anul 1927, Chaplin a refuzat să facă un astfel de film în anii 1930. El considera că arta pantomimică este esenţială pentru cinematografie. El a declarat că „Acţiunea este înţeleasă mult mai general decât cuvintele. Precum simbolurile chinezeşti, aceasta reprezintă lucruri diferite, în funcţie de contextul scenic. Ascultă descrierea unui obiect necunoscut - un Warthog african de exemplu; apoi priveşte o poză a animalului şi vei vedea ce surprins vei fi.”Time Magazine, 9 februarie 1931. De asemenea, Chaplin a fost coregraful filmului Limelight (1952) şi cântăreţ în filmul The Circus (1928). Cele mai cunoscute cântece compuse de el sunt „Smile”, compus pentru filmul Modern Times (1936) şi a folosit versurile pentru a promova o revenire a filmului în anii 1950, cântat de Nat King Cole. „This is my song”, din ultimul film al lui Chaplin „A Countess From Hong Kong” a fost nr. 1 în mai multe limbi în anii 1960 (mai ales versiunea lui Petula Clark şi o versiune care nu a fost publicată, descoperită în anii 1990 înregistrată de Judith Durham de la trupa The Seekers, precum şi piesa lui Chaplin din Limelight, care a fost un hit în anii 1950 cu titlul „Eternally”.
The Great Dictatorv
Primul film cu dialog al lui Chaplin, The Great Dictator (Dictatorul) (1940), a fost o parodie împotriva dictatorului german Adolf Hitler şi a nazismului. Filmul a fost filmat şi lansat în Statele Unite, cu un an înainte ca S.U.A. să renunţe la neutralitateîn cel de-al Doilea Război Mondial. Chaplin a jucat rolul lui „Adenoid Hynkler”,[15] dictator în Tomania, fiind modelat clar după Hitler. În acest film a jucat şi Jack Oakie în rolul lui „Benzino Napaloni”, dictator în Bacteria. Acest personaj îl parodiază pe dictatorul italian Benito Mussolini şi nazismul. Paulette Goddard a filmat din nou alături de Chaplin, jucând rolul femeii din ghetou. Filmul a fost văzut ca un act de curaj, luând în considerare ambientul politic din acea vreme, pentru că ridiculiza nazismul şi pentru că conţinea personaje evreieşti, portretizând persecuţia acestora. Chaplin a jucat atât rolul lui Adenoid Hynkler, precum şi a unui frizer evreu care arăta la fel ca acesta şi era persecutat de nazişti. Frizerul seamănă la fizic cu vagabondul lui Chaplin dar nu este considerat ca fiind acesta. Ca o concluzie, cele două personaje ale lui Chaplin fac schimb de locuri printr-un şir complex de evenimente, iar frizerul se adresează mulţimii printr-un discurs.
Era McCarthy
Cu toate că Chaplin s-a bucurat de un succes major în Statele Unite şi a fost rezident din 1914 până în 1953, acesta a menţinut o atitudine naţionalistă neutră. În timpul erei „McCarthismului”, Chaplin a fost acuzat de activităţi ne-americane şi a fost suspectat că ar fi comunist, iar EJ. Edgar Hoover, care i-a instruit pe cei de la FBI să ţină dosare secrete costisitoare, a încercat să îi încheie rezidenţa din SUA. Presiunea FBI-ului asupra lui Chaplin a crescut după ce acesta a susţinut deschiderea unui al doilea front în Europa în anul 1942 şi a ajuns la un nivel critic în anii 1940, când nişte oameni din congres l-au ameninţat că îl vor chema ca martor. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, probabil de frica abilităţii lui Chaplin de a satiriza investigaţiile.[16] În anul 1952, Chaplin a părăsit SUA cu intenţia de a face o excursie scurtă acasă, în Marea Britanie pentru premiera de la Londra a filmului Limelight. Hoover a aflat de această excursie şi a negociat cu cei de la imigrări pentru a-i ridica permisiunea de a reintra în ţară. Chaplin a decis să nu se întoarcă în Statele Unite, scriind: „... De la sfârşitul ultimului război mondial am fost ţinta unor minciuni şi a propagandei unor grupuri puternice care, prin influenţa lor şi ajutorul primit de la presa americană, au creat o atmosferă nesănătoasă în care liberalii pot fi marginalizaţi şi persecutaţi. În aceste condiţii îmi este imposibil să îmi continui munca, aşa că am renunţat la rezidenţa mea în Statele Unite.”[17] Apoi, Chaplin s-a mutat în Vevey, Elveţia. S-a întors pentru scurt timp în SUA în aprilie 1972 împreună cu soţia sa pentru a primi un premiu Oscar şi pentru a discuta despre cum vor fi redistribuite filmele sale. Chaplin a fost primit cu căldură.
Ultimele lucrări
Ultimele două filme ale lui Chaplin au fost făcute în Londra: A King in New York(1957) în care a fost actor, regizor, producător şi scenarist; şi A Countess from Hong Kong(1967), pe care l-a scris şi a fost regizor şi producător. În cel din urmă joacă Sophia Loren şi Marlon Brando, iar Chaplin şi-a făcut ultima apariţie în rolul unui stewart cu rău de mare. De asemenea, a compu muzica pentru ambele filme, cântecul din filmul A Countess from Hong Kong, „This is my song” ajungând pe locul 1 în Marea Britanie cu varianta cântată de Petula Clark. De asemenea, Chaplin a compilat filmul The Chaplin Revue din trei filme care le-a făcut la First National A Dog's Life(1918), Shoulder Arms(1918) şi The Piligrim(1923) pentru care a compus muzica şi a înregistrat o naraţiune introductivă. Pe lângă regizarea acestor ultime filme, Chaplin a scris My Autobiography (autobiografia mea), între anii 1959 şi 1963 şi a fost publicată în anul 1964. În autobiografia sa pictorială My Life in Pictures, publicată în anul 1974, Chaplin indica faptul că a scris un scenariu pentru fiica lui, Victoria, intitulat The Freak, ea având rolul unui înger. Conform lui Chaplin, scenariul a fost completat, iar repetiţiile pentru film au început (cartea include şi o poză cu Victoria în costum), dar au fost întrerupte după căsătoria Victoriei. „Vreau să îl fac într-o zi” a scris Chaplin. Cu toate acestea, sănătatea lui a început să se deterioreze în anii 1970, ceea ce a distrus orice speranţă ca filmul să fie produs. Din anul 1969 până în 1976, Chaplin a scris melodii originale pentru filmele sale mute, iar apoi le-a relansat. A compus melodii pentru toate scurt-metrajele sale de la First National The Idle Class în 1971 (împerecheat cu The Kid pentru a fi relansat în 1972), A Day's Pleasure în 1973, Pay Day în 1972, Sunnyside în 1974, iar pentru lung-metrajele sale au fost The Circus şi The Kid în 1969 şi 1971. Chaplin a lucrat la melodiile sale împreună cu Eric James. Ultima lucrare a lui Chaplin a fost o melodie pentru filmul său din anul 1923 „A Woman of Paris”, care a fost terminat în anul 1976. La acea vreme Chaplin era extrem de fragil, chiar şi comunicarea fiind dificilă.
Moartea
Sănătatea robustă a lui Chaplin a început încet să se deterioreze spre sfârşitul anilor '60, după terminarea ultimului său film, „A Countess from Hong Kong” şi mai rapid după ce a primit Premiul Academiei în anul 1972. În 1977 avea deja dificultăţi în comunicare şi se deplasa cu ajutorul unu scaun cu rotile. Chaplin a decedat în somn în ziua de Crăciun în 1977. [18] Chaplin a fost înhumat în cimitirul Corsier-Sur-Vevey, Vaud, Elveţia. Pe data de 1 martie 1978, cadavrul său a fost furat de un grup mic de mecanici elveţieni, cu scopul de a cere bani de răscumpărare de la familia lui Chaplin.[19] Planul lor a eşuat. Aceştia au fost prinşi , iar cadavrul a fost recuperat după 11 săptămâni lângă lacul Geneva. Corpul său a fost reînhumat sub 1,8 metri de beton pentru a preveni alte incidente.