Cadouri Tu.ro

Cumparati acum Cadouri  Tu.ro!

Citeste mai mult >>

Ceasuri Tu.ro

Cumparati acum Ceasuri Tu.ro!

Citeste mai mult >>

Tricouri Tu.ro

Cumparati acum tricouri Tu.ro!

Citeste mai mult >>

Tricouri Rock

Cumparati acum tricouri Rock!

Citeste mai mult >>

Gheorghe Hagi

Gheorghe Hagi (n. 5 februarie 1965, Săcele, Constanţa, jud. Constanţa) este un fost fotbalist român, de origine aromână, supranumit Regele fotbalului românesc şi Maradona din Carpaţi. Este cel mai bun marcator din istoria naţionalei României cu 35 de goluri înscrise.
Jucator
Gheorghe Hagi a început să joace fotbal la vârsta de 10 ani, la Farul Constanţa, echipă la care a şi debutat în Divizia A, la 17 ani[1]. În cariera sa, Hagi a mai evoluat la Sportul Studenţesc, Steaua Bucureşti (cu care a câştigat trei titluri de campion al României, două Cupe şi Supercupa Europei, în perioada 1987-1990), Real Madrid, Brescia, Barcelona şi Galatasaray (patru titluri de campion al Turciei, o Cupă UEFA şi o Supercupă a Europei)[1]. La echipa naţională, Hagi a reuşit să bifeze 125 de prezenţe, cu 35 de goluri marcate[1]. Ca jucător, Hagi a fost un purtător clasic de număr 10 (conducător de joc) care se remarca în teren prin claritatea paselor trimise către atacanţi şi şuturile nimicitoare la poartă, atunci când se afla el însuşi în poziţie de finalizare. Câteva din golurile sale au intrat în istoria fotbalului. Hagi îşi depăşea uşor adversarii prin dribling şi găsea deseori de unul singur soluţia de rezolvare a unui meci. Deşi nu excela la capitolul viteză, se orienta excelent în teren şi reuşea să fie prezent în cele mai bune poziţii, care îi permiteau fie să paseze decisiv, fie să şuteze de la distanţă. Hagi era şi un excelent executant de lovituri libere, înscriind numeroase goluri din poziţii fixe. Cariera lui Hagi ca jucător profesionist (sau semi-profesionist - în cazul regimului comunist) poate fi împărţită în mai multe perioade: 1982-1983: debutul. Hagi este remarcat la nivel de juniori, debutează în Divizia A şi la echipa Naţională. 1983-1988: consacrarea la nivel naţional, jucând la 2 echipe bucureştene de top. Mai ales la Sportul Studenţesc, unde juca rol de "copil teribil", Hagi face câteva meciuri de-a dreptul senzaţionale, contribuind decisiv în 1985 la câştigarea titlului de vicecampioni (cea mai bună performanţă de până azi a clubului din Regie). 1988-1990: consacrarea la nivel internaţional. Hagi joacă o semifinală (în 1988) şi o finală de Cupa Campionilor în 1989 (fiind desemnat al doilea jucător ca valoare din competiţie, după Marco van Basten) şi participă cu România la Cupa Mondială din 1990 - Italia. 1990-1998: anii de maturitate. Hagi este liderul incontestabil al echipei României şi contribuie decisiv la cele mai mari succese din istoria Naţionalei. 1998-2001: perioada târzie, marcată de o anumită labilitate psihică rezultată, probabil, şi din stresul acumulat de-a lungul timpului. Din evenimentele "ciudate" ale acestei perioade putem aminti prima retragere din echipa naţională din 1998), decizie asupra căreia Hagi va reveni în 1999 şi conflictele tot mai dese cu arbitrii. Hagi a fost eliminat în 2 meciuri foarte importante, finala UEFA din 2000 (câştigată de Galatasaray) şi sfertul de finală de la Campionatul European 2000 (pierdut de România, 0-2 cu Italia) şi a provocat un scandal imens în Turcia, în 2001, când a fost pe punctul de a bate un arbitru, fiind suspendat 6 etape pentru acest lucru.. În ciuda finalului de carieră, în general Hagi a fost totuşi un jucător fair-play, care era penalizat foarte rar de arbitri.

Citeste mai mult >>

Ferastrauul cu lant

Deja înainte de 1900 a fost înlocuită munca în pădure cu primele aşa-numite maşini de tăiat (doborât). În anii 1920 au fost dezvoltate maşinile de debitat în lungime care erau nişte maşinării uriaşe şi greu de manevrat pentru 2 lucrători. Aceste dispozitive au fost utilizate pentru a debita în lungime copacii deja doborâţi. Primul motoferăstrău pe benzină testat şi utilizat în industria forestieră a fost maşinăria de doborât Sector. Ea fost utilizată pentru doborât şi debitat. Probabil cea mai veche fotografie în care s-a folosit o maşină pentru muncă în pădure a fost făcută în Germania, în anul 1920. Primul ferăstrău cu lanţ alimentat cu benzină produs în serie, a fost adus pe piaţă de către Compania din Hamburg pe nume dolmar, în anul 1927 numită tip A.El trebuia manevrat de 2 operatori şi putea efectua doar tăieturi verticale. Primul ferăstrău electric cu lanţ pentru utilizarea pe linii de debitat a fost construit de către constructorul german stihl în anul 1926. În continuare au fost construite ferăstraie la care garnitura de tăiere se putea roti la 90°. Cu acestea se putea atât doborî cât şi debita. Ferăstrăul DOLMAR CP produs după 1952 a avut o astfel de şină rotativă. Deoarece mecanismul rotativ era foarte complicat, au fost construite ferăstraie cu carburator rotativ la 90° de exemplu modelele Faun şi Werus construite în RDG. Abia evoluţia carburatorului cu membrane din industria aviatică, care funcţionează independent de poziţie, a dus la construirea motoferăstraielor pentru un singur operator la sfârşitul anilor 1950 folosite până în ziua de astăzi. Primele modele dintre acestea construte în Europa au fost în 1957 DOLMAR CF, în 1958 REX de firma Solo şi apoi în 1959 renumitul Contra'' construit de STIHL. Motoferăstrăul de un singur om a dus la o creştere semnificativă a productivităţii la exploatare Principiul tehnic al unui lanţ care rulează în jurul unei şine a fost utilizat deja în anul 1830 de către medicul din Würzburg Bernhard Heine la osteotom pentru a tăia oase.

Citeste mai mult >>

Troleibuz

Troleibuz – la Timişoara alternativ firobuz – este denumirea unui mijloc de transport în comun cu propulsie electrică. Derivat din autobuze, troleibuzul foloseşte de cele mai multe ori acelaşi şasiu (cu anumite modificări) şi o caroserie asemănătoare. Alimentarea cu energie se face prin intermediul unor captatoare numite "troleuri", contacte glisante montate la capătul unor tije metalice lungi, ce culisează pe "linia de contact". Aceasta este compusă din două sârme de cupru paralele, cu diametrul de circa 8 - 10 mm, întinse pe suporţi speciali fixaţi pe stâlpi, aflate la circa 4 - 5 m deasupra tramei stradale. Prin aceste fire troleibuzele sunt alimentate cu tensiune continuă de 600 - 800 V. Reglajul vitezei se face la modelele mai vechi prin varierea tensiunii de excitare a motorului de propulsie printr-un sistem de rezistenţe comutabile (asemănător tramvaielor), iar la modelele recente prin sisteme de reglare electronică. Frânarea se face similar unui autobuz obişnuit, pneumatic sau pneumo-hidraulic, troleibuzele fiind echipate în acest scop cu compresoare acţionate electric. Climatizarea salonului de transport se face de asemenea cu aeroterme şi ventilatoare acţionate electric. Troleibuzul are capacităţi de transport similare autobuzelor, el fiind însă nepoluant, ieftin şi mult mai silenţios. Troleibuzul constituie o alternativă viabilă la transportul cu autobuze în oraşe.

Citeste mai mult >>

Aerul conditionat

Aerul condiţionat se obţine cu ajutorul unor instalaţii speciale, care îi modifică şi îi controlează condiţiile climatice în scopul obţinerii confortului (locuinţe, birouri), sau pentru obţinerea unor cerinţe tehnice (laboratoare, blocuri operatorii, instalaţii electronice). Ideea de răcire a aerului din spaţiile închise a apărut pentru prima dată în Egipt. Prima formă de „aparat de aer condiţionat" a fost un sistem de apeducte în pereţii încăperilor. Bazată pe folosirea apei reci, metoda era accesibilă numai claselor superioare, deoarece apa era o resursă preţioasă la acea vreme. Termenul de „aer condiţionat" a apărut în 1906, când un inginer din industria textilă, Stuart Cramer, l-a folosit. Acesta a experimentat diferite feluri de a ameliora efectele aerului uscat generat de procesul de producţie. Noua dezvoltare pe care Cramer a iniţiat-o a avut un efect considerabil asupra calităţii aerului din fabrică. Primele aparate cu rol de a controla umiditatea aerului au fost inventate la începutul secolului 20 pentru a fi folosite în tipografii. Aparatele de aer condiţionat au început să fie folosite la scară largă în anii 1950, pentru a răci aerul din case sau automobile.

Citeste mai mult >>

Alecia Beth Moore

Alecia Beth Moore (n. pe 8 septembrie, 1979), cunoscută sub numele Pink (uneori scris P!nk), este o cântăreaţă câştigătoare a două premii Grammy care a devenit celebră în 2000 datorită albumului Can't Take Me Home. Al doilea ei album, M!ssundaztood a devenit cel mai bine vândut din cariera sa. Spre deosebire de primul care a avut influenţe R&B, M!ssundaztood a fost orientat mai mult spre pop rock. Al treilea material discografic, Try This, nu s-a bucurat de un succes la fel de mare ca anteriorul. După o pauză, Pink s-a reîntors pe scena muzicală cu albumul I'm Not Dead (2006) care s-a comercializat în peste 1.5 milioane de exemplare numai în Statele Unite.În total, Pink a vândut peste 29 de milioane de unităţi ale albumelor ei în toată lumea, următorul material discografic urmând să apară în octombrie 2008. Este recunoscută prin simţul ei de modă neconvenţional şi glasul său puternic. P!nk a fost clasată pe locul 12 în UK Music Hall of Fame pentru primii ani ai secolului al XXI-lea. Calităţile ei vocale au fost comparate cu cele ale lui Janis Joplin, considerată de P!nk ca unul dintre idolii săi.
Copilaria si inceputul
Pink s-a născut în Doylestown, Pennsylvania, tatăl ei James Moore fiind veteran al războiului din Vietnam, iar mama ei Judy Kugel, asistentă. Din partea tatălui are origini germane şi irlandeze iar din partea mamei lituaniene evreieşti.Pink se numeşte singură „Evreică-irlandezo-germano-lituaniană”A crescut în Doylestown, Pennsylvania, unde a frecventat liceul Central Bucks West High. Tatăl ei îi cânta melodii la chitară şi cu vocea, astfel Pink şi-a dorit de mică să devină un star rock. În timpul liceului, Pink s-a alăturat primei ei formaţii numită Middleground, care însă nu a devenit cunoscută decât pe plan local. Aceasta a declarat că cel mai mult au influenţat-o Janis Joplin, Steven Tyler, Bad Religion, Mary J. Blige, Bob Marley, Billy Joel, Indigo Girls, Don McLean şi The Notorious B.I.G.. Pink şi-a dezvoltat vocea devreme.Cu toate că a fost sănătoasă la naştere, a început să sufere de astm de mică.Când era adolescentă, Pink a început să compună versuri despre sentimentele ei, mama ei zicând despre acestea „Primele ei versuri erau întotdeauna foarte introspective.”

Citeste mai mult >>

À La Carte

À La Carte a fost un grup muzical, compus din trei cântăreţe, format în 1978. De-a lungul timpului grupul şi-a schimbat componenţa, în final ajungându-se ca nici una din iniţiatoare să nu mai facă parte din el. Astfel de grupuri feminine erau foarte populare în Europa în acea perioadă, printre ele numărându-se Arabesque (Germania), Baccara (Spania), Maywood şi Luv (Olanda). Grupul a fost creat de un cuplu de producători germani, Tony Hendrik şi Karin Hartmann, angajaţi ai Hansa International (sub-label of Ariola-Eurodisc) şi a avut în componenţa iniţială trei fete din Londra: Patsy Fuller, Julia şi Elaine. Primul single al trupei a fost "When The Boys Come Home", în martie 1979. În octombrie a fost lansat al doilea single, intitulat "Doctor, Doctor (Help Me Please)", într-o nouă componenţă: Patsy Fuller, Jeanny Renshaw, Denise Distelle. În 1980 Katie Humble ia locul lui Denise Distelle. În ianuarie 1981 componenţa se schimbă din nou: Jeanny Renshaw, Linda Daniels şi Joy Martin. În aprilie 1982 se întoarce Katie Humble în locul blondei Linda Daniels, grupul rămânand astfel până la destrămare. În 1989 DJ Mungo Jerry a încercat să reînvie grupul. Trei noi tinere au fost găsite în acest scop şi au lansat single-ul "Dancing In The Summertime" şi albumul "Sun Sun Summertime". Aceste lansări cuprindeau majoritatea hiturilor À La Carte din anii '80. Încercarea nu s-a soldat cu succes şi noul grup a dispărut. [1]

Citeste mai mult >>

Avril Lavigne

Avril Ramona Lavigne (născută pe data de 27 septembrie 1984 în Belleville, Ontario) este o cântăreaţă, actriţă şi textieră canadiană,[8] nominalizată de opt ori la Premiile Grammy şi câştigătoare a şapte distincţii Juno.[9][10] Lavigne este una dintre cele mai importante personalităţi ale muzicii pop-rock actuale, compoziţiile sale adresându-se, în general, adolescenţilor.[11] Până în prezent interpreta a lansat patru albume de studio: Let Go (2002), Under My Skin (2004), The Best Damn Thing (2007) şi Goodbye Lullaby (2011);[12] răsplata prestaţiei muzicale de calitate a cântăreţei este reprezentată de cele 36 de milioane de albume comercializate la nivel internaţional.[13][14] Avril Lavigne este cunoscută pentru vocea sa puternică,[15][16] caracteristică altistelor,[17] întinderea sa vocală măsurând aproximativ două octave.[18] Personalitate cunoscută pentru acţiunile sale caritabile, dar şi pentru spiritul antreprenorial dezvoltat, Lavigne debutează în industria cinematografică la începutul anului 2006, odată cu lansarea peliculei animate Peste tufiş.[19][20]

Citeste mai mult >>

Ashanti

Ashanti Shequoiya Douglas (n. 13 octombrie 1980, Glen Cove, New York)[1] este o cântăreaţă de muzică rhythm and blues, textieră, actriţă, dansatoare şi fotomodel american. Ashanti este cunoscută în mare parte datorită albumului său de debut Ashanti, ce a câştigat un premiu Grammy în anul 2003.[1] De pe acest material face parte cel mai bine clasat disc single din cariera muzicală a interpretei, „Foolish”, care a staţionat pe locul 1 în Billboard Hot 100 timp de zece săptămâni consecutive.[2] Ashanti a înregistrat un mare succes, vânzările sale din prima săptămână depăşind 500.000 de exemplare doar pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.[3] De asemenea, Ashanti a devenit prima femeie din lume ce a reuşit să deţină, simultan, trei cântece de top 10 în S.U.A.[2][4][5] În anul 2003, Douglas, şi-a lansat cel de-al album de studio, Chapter II, care, la rândul lui s-a clasat pe locul 1 în Billboard 200.[6] De pe material au fost extrase trei discuri single, „Rock wit U (Awww Baby)”, „Rain on Me” şi „Breakup 2 Makeup”, primele două ocupând poziţii de top 10 în S.U.A.[7][8] Un an mai târziu, Concrete Rose, cel de-al treilea material discografic de studio obţine locul 7 în clasamentul albumelor din S.U.A.,[9] în timp ce discul single „Only U” s-a poziţionat pe treapta secundă în UK Singles Chart.[10] După o pauză de patru ani, în 2008, artista a lansat albumul The Declaration. Materialul a devenit un eşec, comercializându-se în mai puţin de 300.000 de exemplare în S.U.A.[11] De pe acesta a fost extras discul „The Way That I Love You”, ce a obţinut locul 2 în Billboard Hot R&B/Hip-Hop Songs.[12] În luna mai a anului 2009, Ashanti şi-a reziliat contractul cu casa de discuri Murder Inc., alături de care a colaborat timp de peste opt ani.[13]Ashanti s-a născut pe data de 13 octombrie 1980, în Glen Cove, New York.[1] Ea a moştenit pasiunea pentru muzică de la mama sa, Tina Douglas,[14] o profesoară de dans şi de la tatăl ei, Ken-Kaide Thomas Douglas,[14] un cântăreţ.[15] Unchiul ei, Laranzo Landford a fost primar al Atlantic City, New Jersey.[16] Mama sa a numit-o pe artistă „Ashanti”, după Imperiul Ashanti, din Ghana.[16] În această naţiune, femeile dispuneau de putere şi influenţă iar mama cântăreţei a dorit ca ea să urmeze acest model.[16] Unul din bunicii ei, James, a fost un activist pentru drepturile civililor, asociat cu Martin Luther King Junior, în jurul anului 1960.[17] După câţiva ani, Ashanti a luat lecţii de dans şi a început să facă parte din corul bisericii. Ashanti a mers ulterior la şcoala Bernice Johnson Cultural Arts Center, unde a învăţat diferite stiluri de dans, cum ar fi: „hip-hop”, „tap”, „balet” sau „jazz”.[1][17] În anul 1994 ea a oferit o interpretare alături de Judith Jamison (Alvin Ailey Dance Company) în cadrul Caribbean Awards.[1] De asemenea, Douglas a fost prezentă în filmul Polly, produs de Walt Disney, alături de Keshia Knight Pulliam şi Phylicia Rashad.[17] La vârsta de şase ani, Ashanti a cântat într-un cor de muzică gospel,[15] dar abilitatea sa vocală a fost descoperită abia la vârsta de doisprezece ani, când mama sa a surprins-o în timp ce cânta melodia „Reminisce”, ce aparţine interpretei Mary J. Blige.[18] La vremea aceea, mama sa a început să trimită mai multor case de discuri înregistrări demonstrative ale fiicei sale, în speranţa de a fi promovată.[17] Întrucât veniturile familiei nu puteau suţine din punct de vedere finaciar efortul de a o duce pe interpretă într-un studio de înregistrări, în momentul în care reprezentanţii casei de discuri au venit să evalueză potenţialul artistei, aceasta a fost nevoită să interpreteze în faţa acestora.[17] Odată cu începerea liceului, Douglas a început să scrie texte pentru cântece.[15] În încercarea sa de a deveni cunoscută, artista a urcat pe scena unor festivaluri muzicale precum Soul Cafe, China Club, Madison Square Garden, Caroline's Comedy Club şi Greek Fest 2000.[1] În cadrul ărimei sale interpretări de calibru înalt, Ashanti a interpretat piesa Yolandei Adams, „More Than a Melody”.[17]

Citeste mai mult >>

Anastacia Lyn Newkirk

Anastacia Lyn Newkirk (născută pe data de 17 septembrie 1968),[6] cunoscută sub numele de Anastacia este o cântăreaţă, textieră şi producătoare muzicală americană. Ea a debutat în anul 2000 cu ajutorul cântecului „I'm Outta Love” ce a devenit în scurt timp un succes la nivel european, unde a obţinut locul 1.[7] Înregistrarea a fost inclusă pe materialul discografic Not That Kind, lansat la finele aceluiaşi an.[8] Discul a fost urmat în 2001 de Freak of Nature, material ce include şlagărele „Paid My Dues” şi „One Day in Your Life”, cele două ajutând albumul să obţină vânzări de peste şase milioane de exemplare la nivel global.[9][10] La începutul anului 2003 interpreta a fost diagnosticată cu cancer mamar, fiind nevoită să îşi întererupă activitatea artistică pe o perioadă nedeterminată.[11] Un an mai târziu, solista şi-a anunţat revenirea pe piaţa muzicală prin intermediul discului single „Left Outside Alone” ce a devenit un succes la nivel mondial, ocupând locul 1 într-o serie de ţări şi teritorii europene.[12] Acesta a fost succedat de albumul Anastacia, ce s-a comercializat în peste zece milioane de unităţi la nivel internaţional şi de extrasele pe single „Sick and Tired”, „Welcome to My Truth” şi „Heavy on My Heart”, care au sporit popularitatea materialului.[13] O compilaţie a fost lansată un an mai târziu, aceasta fiind intitulată Pieces of a Dream.[14] Pe data de 21 aprilie 2007 Anastacia s-a căsătorit cu bodyguardul său Wayne Newton în cadrul unei ceremonii ce a avut loc în Mexic.[15][16] Albumul Heavy Rotation, cel de-al patrulea material de studio din cariera artistei, a fost la finele anului 2008, însă discul nu s-a bucurat de succesul înregistrat de predecesorii săi.[17] Pe parcursul carierei sale artistice, Anastacia a vândut peste 20 de milioane de albume la nivel global.[18][19][20]

Citeste mai mult >>

Ayumi Hamasaki

Ayumi Hamasaki (浜崎あゆみ Hamasaki Ayumi?, deasemenea 浜崎歩) (n. 2 octombrie 1978) este o cântăreaţă, compozitoare şi fostă actriţă japoneză. Numită de asemenea Ayu de către fani, Hamasaki este una dintre cele mai populare cântăreţe de pop din istoria muzicală a Japoniei, supranumită şi „Împărăteasa Pop-ului”.[2][3] Fiind născută la Fukuoka, la 14 ani actriţă, s-a mutat ulterior la Tokyo cu scopul de a urma o carieră în industria divertismentului. În 1998, sub tutela lui Max Matsuura, CEO al Avex, Hamasaki a lansat o serie de discuri single de un succes modest care au culminat, în 1999, cu albumul de debut A Song for XX. Materialul discografic a debutat pe poziţii înalte în clasamentele Oricon şi a rămas acolo timp de patru săptămâni, instituind popularitatea ei în Japonia.[fn 1]Cu toate că Hamasaki a locuit cu mama sa, a fost în principal crescută de către bunica sa.[4] Cântăreaţa are vagi amintiri despre tatăl ei care se pare că a divorţat de mama lui Ayumi şi le-a părăsit pe acestea cand fata avea cinci ani, nemaiîntalnindu-se cu el de atunci. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa într-o manieră foarte independentă, permiţându-i-se sa facă orice credea ea de cuviinţă a-i fi folositor, fără ca mama ei să intervină în vreun fel, mai ales datorită faptului ca era aproape întotdeauna plecată la serviciu.[5] În tinereţe, Ayumi a inceput cariera sa de model pentru o bancă din localitate.[4] În timpul liceului era considerată a fi o rebelă deoarece îşi vopsea părul şi purta fuste scurte, ambele fiind complet neobişnuite în Japonia pe vremea aceea. Nu îi plăcea în mod deosebit sa meargă la şcoală, iar relaţiile cu profesorii săi erau reci. Găsise chimia ca fiind uşor de studiat, dar a renunţat la acest obiect deoarece considera ca nu îi oferea perspective pentru viitor.[4] Ocazional, Hamasaki pleca din Fukuoka în Tokyo pentru scurte perioade de timp în care îndeplinea diverse slujbe de modeling. Pe parcursul acestora obişnuia să işi faca multi prieteni printre persoanele cu care se întâlnea. La sfarşitul gimnaziului şi-a propus să urmeze cursurile unui liceu din Tokyo. A susţinut împreună cu prietenii săi examenul de admitere la Horikishi Gakuen (şcoală de arte şi divertisment) şi a fost singura care a picat – o surpriză atât pentru ea cât şi pentru şcoală. În momentul în care a dat din nou examenele, încercare încununata de succes, Ayumi a schimbat fosta sa agenţie de talente SOS (axată în principal pe modele tinere) cu Sun Music, deoarece şeful de la SOS a pronosticat ca Hamasaki nu are un viitor în domeniul modelingului din cauza staturii sale mignone, potrivindu-i-se mai degraba o carieră în alte sectoare, cum ar fi apariţiile TV. Pe parcursul activităţii sale, Hamasaki a folosit o dată pseudonimul Kurumi Hamazaki. A interpretat roluri în drame cu buget redus precum Miseinen şi în filme de calitate inferioară ca Sumomo mo momo mo, niciunul dintre aceste neaducându-i succesul mult aşteptat. Ayumi evocă activitatea ei în show business ca fiind o perioadă groaznică. Simţea că pur şi simplu nu poate să părăsescă agenţia la care lucra deoarece locuia într-un imobil pus la dispoziţia sa de către firmă, iar slujba îi oferea banii necesari pentru a trăi. Îşi aminteşte de confuzia pe care o simţea când juca in drame alături de persoane pe care le văzuse la TV pe vremea când locuia în Fukuoka. De asemeni, nu putea să le înţeleagă pe celelalte fete care lucrau în show business şi care aveau o atitudine curtenitoare faţă de fotografi pe parcursul şedinţelor foto si se comportau în mod egoist, dând aparenţa de a fi naive. Toate acestea au făcut ca Ayumi sa aibă mult mai multi prieteni baieţi decât fete. Pentru a mai uita de greutăţi si a scăpa de confuzie, Hamasaki îşi petrecea timpul liber hoinărind pe străzile din Tokyo, facând cumpărături şi dansând cu prietenii săi in cluburile din cartierul Shibuya. Într-un final a decis să parăseasca show business-ul după ce a aflat de unele aspecte care nu i se păreau obişnuite. De exemplu, multe dintre fotografiile facute in cadrul şedinţelor foto nu erau folosite ulterior, si, în urma producţiilor TV, nu toate secvenţele în care ea apărea erau cuprinse în montajul final. Hamasaki s-a hotărât să renunţe la şcoală la vârsta de 15 ani, despre acest moment amintindu-şi ca a trimis un fax pe care scrisese „Renunţ. “. Motivul abandonului era reprezentat de faptul că nu mai dorea să îi vadă pe profesori si pe celelalte persoane, să se simtă ca are o apariţie frapantă între ei, având în vedere ca ţinuta şi comportamentul său erau diferite de cele ale personajelor de la şcoala de arte şi divertisment. Aproape în acelaşi timp cu părăsirea de către Ayumi a şcolii şi a agenţiei de talente, al cărei contract era pe cale să expire, mama ei venea în Tokyo pentru a ocupa un nou serviciu. Cele două s-au mutat într-un apartament închiriat de mama lui Ayumi. Din moment ce zilele liniştite au revenit în viaţa lui Ayu, ea a început din nou să petreaca multe ore distrându-se cu prietenii în locurile la modă din cartierele recreative din Tokyo.[5]

Citeste mai mult >>

Ciara

Ciara Princess Harris (născută pe data de 25 octombrie 1985 în Austin, Texas) este o cântăreaţă, actriţă, textieră şi dansatoare americană.[2] Cunoscută sub numele de Ciara, ea a debutat în anul 2004 prin intermediul discului single „Goodies” care a ocupat locul 1 în ţara natală a interpretei şi în Regatul Unit.[2][3] Cântecul a fost inclus pe albumul omonim lansat în toamna aceluiaşi an.[4] Alte două piese de pe material au devenit şlagăre, acestea fiind „1,2 Step” şi „Oh”.[2] La finele anului 2006, a fost promovat discul Ciara: The Evolution, ce include înregistrări de succes precum „Get Up”, „Promise” sau „Like a Boy”.[5] Albumul a înregistrat vânzări de peste 338.000 de exemplare în prima săptămână doar în S.U.A..[6] Începând cu anul 2008, Ciara a lucrat la o serie de cântece pentru cel de-al treilea material discografic de studio al său, Fantasy Ride.[7] După mai multe amânării succesive acesta a fost lansat în prima parte a anului următor,[8] în urma succesului înregistrat de piesa „Love Sex Magic”.[9] În ciuda startului promiţător, albumul a devenit un eşec comercial, acest lucru determinând-o pe artistă să înceapă înregistrările pentru un nou disc.[10]

Citeste mai mult >>

Condensator electric

Un condensator este un dispozitiv electric pasiv ce înmagazinează  energie sub forma unui câmp electric între două armături încărcate cu o sarcină electrică egală, dar de semn opus. Acesta mai este cunoscut si sub denumirea de capacitor. Unitatea de măsură, în sistemul internaţional, pentru capacitatea electrică este faradul (notat F). Condensatoarele pot fi de mai multe feluri (electrolitice, cu tantal, ceramice, cu poliester etc.), ele fiind realizate atât în tehnologie SMD cat şi tehnologie THD. Condensatorul poate fi folosit ca filtru trece sus Gama temperaturilor nominale: intervalul temperaturilor ambiente în care funcţionează condensatorul. Temperatura maximă: temperatura punctului celui mai cald al suprafaţei exterioare a condensatorului. Temperatura minimă: temperatura punctului celui mai rece al suprafaţei exterioare a condensatorului. Capacitatea nominală: valoarea capacităţii electrice marcată pe condensator. Toleranţe ale capacităţii nominale, (%): deviaţiile maxime admisibile ale valorii reale a capacităţii de la valoarea nominală. Tensiunea nominală, : tensiunea continuă maximă sau tensiunea alternativă eficace ce poate fi aplicată permanent pe terminalele condensatorului (la borne). Tensiunea de categorie, : tensiunea ce poate fi aplicată pe un condensator care funcţionează la temperatura maximă a categoriei. Tangenta unghiului de pierderi, : raportul dintre puterea activă şi puterea reactivă a condensatorului pentru o tensiune sinusoidală de o anumită frecvenţă. Rezistenţa de izolaţie, : raportul dintre tensiunea continuă aplicată la terminalele condensatorului şi curentul ce-l străbate, măsurat după un timp antestabilit, de regulă 1...5 minute. Rigiditate dielectrică: tensiunea maximă continuă pe care trebuie să o suporte condensatorul minimum 1 minut fără să apară străpungeri sau conturnări. Coeficient de temperatură: variaţia relativă a capacităţii pentru o variaţie de temperatură de 1 grad centigrad. Curent de fugă, : curentul de conducţie ce trece prin condensator atunci când i se aplică o tensiune continuă pe terminale. Impedanţa, : valoarea exprimată în  a sumei tuturor componentelor electrice (rezistenţă ohmică, reactanţă capacitivă şi inductivă) din schema echivalentă a unui condensator real. Curent ondulatoriu , : valoarea eficace a curentului alternativ maxim admis la frecvenţa de 50...60 Hz sau 100...120Hz la care condensatorul electrolitic poate fi supus permanent sub tensiune nominală.

Citeste mai mult >>

Explozibil

Un explozibil sau o substanţă explozivă este o substanţă sau amestecuri de substanţe, aflate în stări metastabile, capabile să sufere sub acţiunea căldurii sau a unui factor mecanic, o transformare explozivă în urma căreia reacţionează rapid, se descompune brusc şi violent cu dezvoltare de căldură, lumină şi gaze, provocând o creştere mare a presiunii. Istoria explozivilor începe undeva în anul 200 î.c. când în China este descoperită accidental pulberea neagră, ce avea să constituie pentru aproximativ 2000 de ani cel mai important material exploziv de uz civil şi militar. Prima atestare documentară privind existenţa unei fabrici de pulbere neagră datează din anul 1040 în localitatea chineză Pein King. Între anii 1100 şi 1200 începe în China fabricarea artificiilor. În secolul al XIII-lea, călugărul englez Roger Bacon realizează amestecuri pe bază de azotat de potasiu. Germanul Berthold Schwartz începe fabricarea pulberii negre şi studiază proprietăţile acesteia. Folosirea pulberii negre a continuat până la mijlocul secolului XIX, când chimişti germani şi suedezi sintetizează deja primii explozivi, acidul picric şi fulminatul de mercur. În anul 1846, profesorul italian Ascanio Sobrero sintetizează pentru prima dată nitroglicerina (trinitratul de glicerină). La mijlocul secolului XIX, inventatorul suedez Immanuel Nobel reia cercetările privind sinteza nitroglicerinei, începe să o producă şi comercializeze, deschizând în 1863, împreună cu fiul său Alfred Nobel, prima fabrică de nitroglicerină. În anul 1864, Alfred Nobel inventează primul detonator pirotehnic. În anul 1867 încep să se producă primii explozivi brizanţi. La începutul Primului Război Mondial, trinitrotoluenul (TNT) devine explozivul standard şi rămâne practic până în zilele noastre cel mai important exploziv brizant de uz militar.

Citeste mai mult >>

Vagabondul milionar

Vagabondul milionar[1] (en. Slumdog Millionaire) este un film de lung-metraj regizat de Danny Boyle şi Loveleen Tandan,[2] după un scenariu scris de Simon Beaufoy, adaptare după romanul Q & A al indianului Vikas Swarup. Filmul a fost marele câştigător al Premiilor Academiei Americane de Film pentru anul 2008, câştigând premiul pentru cel mai bun film şi la alte şapte categorii.
Sinopsis
Acţiunea se desfăşoară în India, şi este povestea lui Jamal, un tânăr vagabond din mahalalele Mumbaiului care participă la varianta indiană a concursului Vrei să fii milionar? şi ajunge mult mai departe decât s-ar fi aşteptat, trezind suspiciunile prezentatorului emisiunii şi ale poliţiei. De-a lungul filmului, se arată cum a ajuns Jamal să ştie răspunsurile la întrebări şi cum s-a înscris la emisiune în speranţa de a o regăsi pe Latika, prietena lui din copilărie. Premiera filmului pe marile ecrane a avut loc la 22 ianuarie 2009 la Mumbai şi pe 23 ianuarie în Statele Unite ale Americii.[3]
Primirea filmului. Distincţi
Premiera filmului pe marile ecrane a avut loc la 22 ianuarie 2009 la Mumbai şi pe 23 ianuarie în Statele Unite ale Americii.[3] Făcând aluzie la felul în care sunt formulate întrebările în jocul Vrei să fii milionar?, criticul Jason Buchanan (site-ul allmovie) rezumă tipicul filmului în următorul fel: „Ce fel de film este «Vagabondul milionar» de Danny Boyle: a) povestea pilduitoare a unui om umil; b) o viziune jignitoare asupra unui copil al străzii din Mumbai; c) o poveste romantică cu accente de tragedie şi biruinţă; d) o dramă mişcătoare despre nelegiuirea rivalităţii dintre fraţi? Vă daţi bătut? «Vagabondul milionar» însumează toate acestea şi multe altele pe deasupra.” (site-ul acordă filmului patru stele din cinci).[4] Filmul a fost nominalizat la zece categorii ale Premiilor Academiei Americane de Film şi a câştigat la opt dintre ele, şi anume la categoriile Cel mai bun film, Cea mai bună regie, Cea mai bună adaptare, Cea mai bună imagine, Cel mai bun sunet, Cel mai bun montaj, Cea mai bună coloană sonoră, şi Cea mai bună compoziţie originală. A câştigat şi cinci Premii ale Criticilor BFCA, patru Globuri de Aur, şi şapte Premii BAFTA, inclusiv pentru cel mai bun film.

Citeste mai mult >>

Bancomat

Bancomat è il nome con cui vengono chiamati in Italia e in molti paesi europei i sistemi per il prelievo automatico di denaro contante dal proprio conto correntebancario, attraverso dei distributori collegati in rete telematica, anche fuori dagli orari di lavoro degli istituti di credito ed in località diverse dalla sede della banca presso cui si intrattiene il conto. Nei paesi di lingua anglosassone il sistema è noto con la denominazione generica di ATM (Automated Teller Machine: "sportello automatico") negli Stati Uniti, in Australia e in Nuova Zelanda, Cash Machine ("macchina dei contanti") nel Regno Unito e in Irlanda, Geldautomat ("distributore di denaro") nei paesi germanofoni, ecc. Anche se il termine è diventato di uso corrente in italiano, il marchio Bancomat identifica a rigore il servizio offerto dal Consorzio Bancomat. Un suo sistema analogo, ma non interoperativo, gestito da Poste Italiane, è il Postamat. Il primo Bancomat fu sviluppato dalla società inglese De La Rue e installato a Enfield Town (zona nord di Londra) il 27 giugno 1967 presso la Barclays Bank. In Italia compare nel 1976, a Ferrara: la Cassa di Risparmio di Ferrara fu la prima banca italiana ad installarlo. Tuttavia l'invenzione vera e propria è oggetto di controversie addirittura tra tre inventori: John Sheperd-Barron, impiegato nella stessa De La Rue e che fu insignito nel 2005 del titolo di OBE (Officer of the Order of the British Empire). Luther George Simjian che registrò, nel 1930 a New York un brevetto. Don Wetzel e altri due ingegneri che registrarono un brevetto il 4 giugno 1973.  Il modello inaugurato nel 1967 accettava soltanto voucher monouso, che venivano trattenuti dalla macchina. Per rendere più difficili i furti l'apparecchiatura funzionava con diversi principi, tra cui radiazioni e magnetismo a bassa coercitività che veniva rimosso dal voucher in fase di lettura. L'idea del personal identification number (PIN) venne sviluppata nel 1965 dall'ingegnere inglese James Goodfellow, anch'egli titolare di alcuni brevetti in materia.

Citeste mai mult >>

Karate

Karate-dō (空手道) este o artă marţială japoneză introdusă în Japonia (şi ulterior în lume) din Okinawa în 1922. În japoneză kara înseamnă gol, te înseamnă mână iar dō înseamnă cale, rezultatul fiind calea mâinii goale. În karate se utilizează lovituri cu mâinile şi picioarele, blocaje, secerări, prize, proiectări fiind un stil extern de luptă. Originile karate-ului le constituie diferite stiluri de arte marţiale chinezeşti (kung-fu sau gong-fu, respectiv kem-po în pronunţare japoneză), "strămoşul" fiind pokkeck (aşa-numitul "box chinezesc" sau "box de templu"), respectiv shaolin quang-fa, practicat de călugarii templului shaolin. Derivate ale acestui sistem de luptă, mai ales aşa-numitele "stiluri sudice" (China sudică) au stat la rîndul lor la baza Okinawa-te, a artelor marţiale practicate pe insula Okinawa. Acestea s-au dezvoltat din importante influenţe repetate de-a lungul secolelor importate din China, dar şi din stiluri de luptă băştinaşe. Incă înaintea răspândirii sistemului de luptă Okinawa-te (ulterior kara-te) existau mai multe stiluri, care stau la baza "stilurilor tradiţionale" ale karate. Întemeietorul karatedo-ului modern este considerat Gichin Funakoshi (1868-1957), fondatorul stilului Shotokan. După 1922, când a sosit în Japonia din Okinawa, Funakoshi a făcut cunoscut karate prin mai multe demonstraţii şi prelegeri. Pentru a creşte popularitatea stilului său de luptă (Okinawa-te), l-a denumit în japoneză "karate" (kara-te). Există numeroase stiluri ("ryu"= şcoală în limba japoneză) de karate, diferite prin tehnicile de luptă şi principiile strategice pe care le folosesc. De exemplu, Shotokan foloseşte atacuri lungi, din mişcare, punând accent pe viteză, mobilitate, supleţe, în timp ce în Goju-ryu se folosesc atacuri şi blocaje scurte, fără deplasare, accentul fiind pus pe forţă. Toate stilurile folosesc două exercţii de bază: kata (set de tehnici prestabilite mimând lupta cu adversari imaginari) şi kumite (lupta cu adversar real). În karate sportiv se organizează competiţii de kata şi de kumite. Locul în care se practică karate (sala de antrenament) se numeşte dojo. Termenul este folosit şi în cazul altor arte marţiale japoneze. Practicantul de karate se numeşte karateka (kara-te ka). În funcţie de nivelul de pregătire,în urma unui examen, practicantului i se acordă grade. Gradele inferioare (descrescătoare, de la 10 la 1) se numesc kyu. Gradele superioare (crescătoare, de la 1 la 12) se numesc dan. Fiecărui grad îi corespunde o centură de o anumită culoare. Sistemul de culori poate fi diferit de la un stil la altul, dar culorile de bază sunt albă, galbenă, verde, albastră, maro (pentru kyu), neagră, pentru dan, cu un număr de trese transversale corespunzător gradului dan.

Citeste mai mult >>

Judo

Judo (柔道jūdō), sau "calea blândeţii", este o artă marţială japoneză modernă (Gendai budō). În 1882, pornind de la principiile tradiţionalului jujutsu şi păstrând tehnicile de aruncare şi prize ale acestuia, profesorul Jigoro Kano şi-a format propriul său stil, care a devenit cunoscut sub denumirea de Kano-ryu, iar mai târziu s-a numit Kodokan Judo. Principiile sale se bazează pe folosirea supleţei în locul forţei brute, fiind eliminate loviturile şi unele luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. În judo se folosesc proiectări, secerări, fixări la sol, strangulări şi luxări. La începutul secolului trecut, pe măsură ce judoul a fost popularizat în Europa, şi-a pierdut treptat caracterul şi proprietăţile de artă marţială, transformându-se în sport. În 1964 judo a devenit probă olimpică. Practicantul judoului se numeşte judoka. Echipamentul de judo, numit judogi, a fost introdus de către Kano în anul 1907, dar pentru grade folosea, în continuare, numai centuri albe şi negre.

Citeste mai mult >>

Caiac canoe

Caiac Canoe este un grup de sporturi nautice care se practică cu ambarcaţiuni uşoare ce folosesc diferite tipuri de vâsle nefixate. Cuprinde două ramuri sportive, care îşi iau numele de la tipurile de ambarcaţiuni folosite: caiac[1][2] şi canoe[3]. Fiecare are tehnici specifice, istoric propriu, probe şi reguli diferite. Practicarea lor necesită o bună pregătire fizică, multă forţă, echilibru, ritm dinamic, rapiditate şi precizie în execuţie, îndemânare şi coordonare în mişcări. Iniţierea poate începe de la vârsta de 12-14 ani, pentru caiac, şi ceva mai târziu pentru canoe. Activitatea competiţională este permisă de la vârsta de 16 ani.
Caiac
Este o ambarcaţiune sportivă cu unul sau mai multe posturi de vâslit, ascuţită la ambele capete, cu suprafaţa de alunecare netedă sau în clinuri, şi care este condusă cu un tip de vâsle nefixate numite padele, din poziţia aşezat. Padela este un tip de vâslă prevăzută cu pale la ambele capete. Tehnica de vâslit pentru caiac foloseşte padela, ţinută cu mâinile în zona de mijloc, cu care se execută prin apă tracţiuni alternative de o parte şi de alta a caiacului, pentru a se asigura înaintarea. Direcţia se păstrează cu ajutorul unei cârme dirijate cu picioarele, printr-un sistem de cabluri şi levier. Sportivul vâsleşte din poziţia aşezat în barcă, pe un scăunel special, cu picioarele întinse, uşor îndoite din genunchi, şi cu talpa sprijinită pe sistemul de cârmă.
Canoe
Este o ambarcaţiune sportivă fără cârmă, cu unul sau mai multe posturi de vâslit, construită simetric, cu prora şi pupa ascuţită şi înălţată, care este condusă cu un tip de vâsle nefixate numite pagaie, din poziţia în genunchi. Pagaia este un tip de vâslă prevăzută la un singur capăt cu o pală care intră în apă. Tehnica de vâslit pentru canoe foloseşte pagaia, care se ţine cu o mână aproape de pală şi cu cealaltă de capătul opus. Canoistul vâsleşte cu o singură pagaie, din poziţia stând într-un genunchi, pe o perniţă specială, cu laba piciorului respectiv sprijinită pe un dispozitiv fix. Din aceasta poziţie execută tracţiuni prin apă cu pagaia pe o singură parte a ambarcaţiunii, pentru înaintare şi cârmuire. În probele de canoe dublu canoiştii stau unul în spatele celuilalt, îngenunchiaţi fiecare pe alt picior, astfel încât să-şi poată manevra simultan pagaiele, fiecare pe altă latură a canoei.

Citeste mai mult >>

Curling

Curling-ul, născut în Scoţia în prima jumătate a secolului al XVI-lea, se juca pe iazurile îngheţate utilizând pietre simple.
Istorie
Prima dovadă scrisă despre curling apare în faimoasa Stirling Stone din 1511. Secvenţe din acest sport au fost observate şi în picturile artistului Pieter Bruegel. Câteva modificări importante în ceea ce priveşte pietrele de joc s-au făcut în secolul al XVIII-lea, tot în această perioadă jocul devenind foarte popular şi în America de Nord, unde a fost introdus de către emigranţi. În concordanţă cu spiritul anglo-saxon, curling-ul a fost mereu caracterizat de spiritul de fair-play, de eleganţă şi de control. Pasionaţii de curling au simţit ulterior nevoia de a se organiza în cluburi: astfel, primul club oficial, Curlers of Kilsit a fost fondat în 1716, la Stirlingshire. Crearea în 1838 a Royal Caledonian Club a însemnat şi standardizarea regulilor de joc şi a echipamentului folosit. Ulterior, în 1957, în Scoţia, a fost manifestat pentru prima dată interesul pentru crearea unei federaţii internaţionale. Au urmat o serie de cluburi importante înfiinţate în SUA, Elveţia, Franţa, Germania, în perioada 1961-1967. Primele olimpiade cu curling-ul pe lista sporturilor au fost cele de la Chamonix (1924) şi Lake Placid (1932). După acestea, timp de 50 ani, sportul nu s-a mai aflat între disciplinele olimpice. A apărut dn nou ca disciplină demonstrativă la Calgary în 1988. Ca disciplina olimpică, a fost repus în drepturi la Nagano în 1998, an în care învingătorii au fost echipele naţionale ale Elveţiei (masc.) şi Canadei (fem.). Peste 4 ani, la Salt Lake City au câştigat norvegienii la masculin şi britanicele la feminin.
Regulament
Curling-ul este un sport de echipă, care se desfăşoară pe o pistă îngheţată, conceptul fiind similar cu cel de la bowls. Asadar, scopul jocului este de a pune în mişcare blocuri de piatra de 19,96 kg, prevăzute cu mâner, şi de a le direcţiona cât mai aproape de centrul ţintei desenate pe gheaţă, denumita casa (house). Fiecare echipă este compusă din 4 jucători. Liderul este cel care execută prima lovitură, secundul este specializat în eliminarea pietrelor adversarilor aflate pe pistă, cel de-al treilea este cel care îşi asumă "mişcările înşelătoare", în timp ce al patrulea echipier (the skip) este şi cel mai experimentat, care stabileşte tactica, îşi avertizează coechipierii la fiecare lovitură şi care execută ultima lansare. Lansările pietrelor se efectuează cu respectarea liniilor şi marcajelor trasate cu acest scop. Primele patru pietre sunt lansate de către cei doi lideri de echipă, urmate de alte 4 lansări ale secunzilor, apoi încă 4 ale celui de-al treilea echipier din fiecare echipă, pentru ca jocul să se încheie cu 4 lansări efectuate de către cei 2 skiperi. După fiecare lansare, intră în acţiune 2 jucători (sweepers) ai echipei care face lansarea. Aceştia, cu ajutorul unei mături din material sintetic sau din păr de cal, pot ajuta piatra lansată să alunece mai repede, ştergând porţiunea de pistă aflată în faţa pietrei. Odată ce piatra trece de centrul casei, pot intra pe pistă sweeperii adverşi, care prin aceleaşi mişcări de ştergere a gheţii din faţa pietrei, pot determina piatra să iasă din casă. Exact ca la bowls, o piatră poate să lovească o piatră adversă, pentru a o scoate din aria de joc. Aşadar, o echipă poate, la cererea căpitanului de echipă, să plaseze piatra în casă, acţiune denumita "draw", sau poate să lovească o piatră adversă pentru a o scoate din joc. Aceste decizii sunt luate în funcţie de strategia de joc, aleasă după diferitele situaţii care pot să apară pe timpul jocului. Punctele sunt acordate echipei care are una sau mai multe pietre mai apropiate de centrul casei, la sfârşitul tuturor lansărilor. În acest fel, la sfârşitul unui joc, numai una dintre echipe poate puncta. Se desfăşoară 10 manşe, scorul final fiind determinat prin cumularea scorurilor fiecărei manşe. Dacă scorul este egal, se desfăşoară o extra-manşă, pentru departajare.

Citeste mai mult >>

Ciclism

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transportpuse în mişcare de muşchii omului, cu precădere bicicletele. Ca sport, ciclismul condus deUniunea Ciclistă Internaţională, cu sediul în Elveţia. Este împărţit în mai multe genuri: ciclism pe şosea, pe teren accidentat (engleză mountain biking) etc.. Concurenţii poartă câte un număr de concurs şi culorile echipei lor. Aceştia au nevoie de o bicicletă pentru a rula. La startul unei curse câştigătorul etapei sau cursei (în funcţie de tipul întrecerii) este cel care trece primul linia de sosire.

Citeste mai mult >>

Atletism

Atletismul este unul din cele mai populare sporturi din lume. Este o ramură a sportului care cuprinde diverse probe de alergări şi de marş, de sărituri şi aruncări, sau probe combinate, la care participă atleţii. Termenul provine din francezul athlétisme.
In Romania
Datorită studenţilor români care studiau în Germania, Franţa şi Austria, atletismul pătrunde în România ca sport la sfârşitul secolului XIX. Se organizează concursuri pentru elevi şi adulţi, se înfiinţează societăţi („Societatea română de alergări pe jos”), apar cărţi („Atletismul” - 1875, „Exerciţii atletice” -1879). [2] În 1912 este fondată Federaţia Română de Atletism (F.R.A.), cea care coordonează secţiile de atletism ale Cluburilor şi Asociaţiilor sportive din România. Primele Campionate Naţionale ale României se organizează în anul 1914, la 16 probe, numai pentru bărbaţi. Abia în 1922 se organizează primele concursuri cu participare feminină. Din anul 1952 atleţii români participă regulat la toate marile competiţii mondiale.

Citeste mai mult >>

Ecologie (eco)

Ecologia (din cuvintele greceşti: ecos - casă şi logos - ştiinţă, adică "ştiinţa studierii habitatului") este o ştiinţă biologică de sinteză ce studiază interacţiunea dintre organisme, plante şi mediul în care ele trăiesc (abiotici şi biotici). Pentru aceasta ecologia analizează îndeaproape structura, funcţia şi productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populaţii, biocenoze) şi a sistemelor mixte (ecosisteme). Cu timpul, în a doua jumătate a sec. XX prin conştientizarea importanţa condiţiilor de mediu, semnificaţia termenului ecologie s-a lărgit peste sensul restrâns din domeniul biologiei, devenind şi un sinonim pentru ideea de protecţie a mediului înconjurător. Totodată, se leagă strâns de ecologie domeniul promovării unei economii ecologizate, unde principiile ecologice devin şi principii fundamentale în dezvoltare. Ecologia este în mare parte o ştiinţă descriptivă şi experimentală. În ecologie se folosesc multe metode împrumutate din alte discipline: metode matematice pentru a modela evoluţia populaţiilor, metode fiziologice pentru a înţelege viaţa organismelor, metode geologice pentru a descrie proprietăţile solului, etc.
Istoria
Primul gânditor care a reliefat principiul interacţiunii în lumea vie a fost Charles Darwin. Darwin a observat că diferitele specii se influenţează reciproc prin activităţile lor şi că de aceste interacţiuni reciproce depinde succesul unei specii în lupta pentru existenţă, adică numărul său de supravieţuitori, de urmaşi. Ideile lui Darwin au fost dezvoltate de zoologul Ernst Haeckel care a fost primul care a formulat termenul de ecologie în anul 1866. Ecologia după Ernst Heinrich Haeckel (1866): ”Studiul interacţiunilor dintre organismele vii şi ambient şi organismele vii între ele în condiţii naturale” (de la cuvântul elin οικος = casă, cămin).

Citeste mai mult >>

Economia

Economia (din limba greacă οίκος [oikos], 'casă' şi νομος [nomos], 'conducere') este o ştiinţă socială ce studiază producţia şi desfacerea, comerţul şi consumul de bunuri şi servicii. Potrivit definiţiei date de Lionel Robbins în 1932, economia este ştiinţa ce studiază modul alocării mijloacelor rare în scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umană, economia este o ştiinţă socială. Se spune că economia este pozitivă atunci când încearcă să prezică în mod obiectiv şi să explice consecinţele anumitor opţiuni, date fiind un set de supoziţii sau de observaţii. Alegerea unei supoziţii ce trebuie făcută atunci când se construieşte un model, la fel ca şi observaţiile ce trebuie stabilite sunt alegeri normative. Se spune că economia este normativă atunci când recomandă o alegere în detrimentul altei alegeri sau când este făcută o apreciere subiectivă asupra valorii. Economia centrată pe variabile măsurabile se divide în două domenii principale: microeconomia care se ocupă de agenţi individuali, cum ar fi bugetele şi afacerile şi macroeconomia care ia în considerare economia ca pe un întreg, cererea şi oferta agregată, capitalul şi materiile prime. O atenţie deosebită se acordă şi alocării resurselor, producţiei, desfacerii, comerţului şi concurenţei. Logica economică este aplicată tot mai des în cazul problemelor legate de opţiuni în cazul lipsurilor sau atunci când trebuie stabilită valoarea economică. Preocuparea principală în economie se centrează pe modul în care preţurile reflectă cererea şi oferta, iar ecuaţiile sunt folosite pentru a prezice consecinţele anumitor decizii. Supoziţia fundamentală care face subiectul teoriei economice tradiţionale este ideea existenţei actorului raţional care urmăreşte maximizarea utilităţii. Economia neoclasică este bazată pe această supoziţie care este folosită pentru a deriva rezultate referitoare la funcţionării unui sistem de preţuri în condiţiile puterii pieţei descentralizate. În paralel cu economia formală funcţionează şi economia informală.

Citeste mai mult >>

Reciclarea în Romania

Dintre toate ţările europene, România reciclează numai 1% din întreg volumul de deşeuri pe care le produce, restul fiind aruncat la groapa de gunoi[1][2]. La polul opus se află Belgia, care reciclează 94%[2]. Anual, până în 2013, obiectivele de colectare selectivă şi reciclarea a deşeurilor din ambalaje pe care le are România cresc gradual, până ajung la standardele europene[3]. Obiectivul de valorificare prin reciclare al României este de 38% în 2009, 42% în 2010 şi 46% în 2011[3]. În anul 2010, obiectivele de reciclare a hârtiei sunt la 60%, a plasticului 14%, a sticlei la 44% şi a metalelor la 50%[3]. Dacă România ratează ţintele de valorificare şi reciclare pe care le riscă, amenzi de 200.000 de euro pe zi, pentru fiecare obiectiv neîndeplinit[3].
Reciclarea de metale
În anul 2007, piaţa de fier vechi din România era estimată la peste un miliard de euro anual[12]. Cei mai importanţi jucători de pe piaţa locală de fier vechi sunt grupurile Remat Călăraşi, Remat Braşov, Romrecycling şi Rematinvest, care cuprind în total peste 20 de foste rematuri de stat[12]. Din punct de vedere al avantajelor reciclării fierului, o tonă de fier vechi înlocuieşte 3 tone minereu de fier şi circa 1 tonă minereu de cărbune[13].
Reciclarea becurilor
În România există organizaţia nonprofit Recolamp care colectează gratuit becurile arse, având în prezent (august 2010) 4.800 de puncte de colectare, în toată ţara[14]. În fiecare an, Recolamp strânge între 150 şi 200 de tone de becuri[14]. Marea majoritate a materialului colectat este trimisă în Germania, unde există o instalaţie de reciclare care desparte pulberea fluorescentă de restul materialelor[2]. O foarte mică parte din material sunt trimise la Târgu Mureş, în special becurile de iluminat stradal[2].
Reciclarea în Uniunea Europeană
În anul 2008, fiecare cetăţean al oraşelor mari din statele Uniunii Europene a produs 524 de kilograme de deşeuri, din care 40% au ajuns în gropile de gunoi, 20% au fost incinerate, 23% reciclate şi 17% distruse prin descompunere[15]. În anul 2007, cantitatea era de 525 de kilograme[15]. Cei care au produs cel mai puţin gunoi în 2008 au fost cehii cu 306 kilograme, iar cel mai mult danezii, cu 802 kilograme[15]. Cele mai mici cantităţi de deşeuri au fost generate în Cehia (306 kg/persoană), Polonia (320), Slovacia (328), Letonia (331) şi România (382 kg/persoană)[16]. În schimb, cele mai mari cantităţi de deşeuri municipale au fost înregistrate în Danemarca (802 kg/persoană), Irlanda (733) şi Cipru (770)[16]. Ţările care au recurs cel mai mult la reciclare sunt Germania (48%) din cantitatea de deşeuri generată, Belgia (35%), Suedia (35%), Olanda (32%) şi Austria (29%)[16][17].
Reciclarea de ambalaje
Din anul 2005, statul român este obligat de legislaţia europeană să recicleze un anumit procent din cantităţile de deşeuri provenite din ambalaje[4]. Potrivit Administraţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, în 2007, cantitatea totală de ambalaje introdusă pe piaţă a fost de peste 1.250.000 de tone, din care au fost reciclate aproape 400.000 de tone (aproximativ 30% - obiectivul global care trebuia atins era de 28%)[4]. Der Grune Punkt (The Green Dot) este un program european ce urmăreşte reciclarea ambalejelor bunurilor de consum introduse pe piaţă de către agenţii economici[4]. Sistemul a fost introdus pentru prima oară în Germania, în 1991, iar de atunci s-a creat o reţea în numeroase state din Europa[4]. Cantitatea de gunoaie care se adună de la români este de 8 milioane de tone într-un an[5]. În România, în anul 2007, deşeurile de ambalaje proveneau în proporţie de aproximativ 60% de la populaţie, regăsindu-se în deşeurile menajere, şi 40 % de la agenţii economici[6]. În anul 2005, cantitatea de ambalaje pusă pe piaţă a fost de 1.140.000 tone din care au fost valorificate 305.000 tone de deşeuri de ambalaje, cu un procent total de valorificare de 26,6%, şi reciclate 265.000 tone deşeuri de ambalaje, cu un procent de reciclare de 23%[6]. Cantitatea de ambalaje valorificată a crescut în anul 2006 la 525.000 de tone[6]. În anul 2009, legislaţia europeană obligă agenţii economici să recupereze şi să valorifice 45% din totalul ambalajelor puse pe piaţă, urmând ca procentul să crească până la 60% în 2013[7]. Compania Eco-Rom Ambalaje a fost înfiinţată la sfârşitul lui 2003 de un grup de companii care activează în România[7]. Membrii fondatori sunt Argus, Ball Packaging Europe, Chipita Romania, Coca-Cola HBC Romania, Heineken, Mars Romania, Munplast, Pepsi Americas, Romaqua Group Borsec, Tetrapak, Unilever, Titan[7]. Eco-Rom este liderul pieţei de preluare de la agenţii economici a obligaţiei de reciclare şi valorificare a deşeurilor de ambalaje[7]. Modelul este inspirat din Uniunea Europeană, unde pe ambalajele produselor de bază este imprimată o bulină verde - simbolul firmei care se ocupă de reciclare[5]. În România, Eco-Rom are grijă ca firmele pe care le reprezintă să-şi îndeplineasca obligaţiile de colectare şi reciclare[5]. Lunar, societatea primeste de la fiecare firmă suma de bani aferentă cantităţii de deşeuri pe care aceasta o lansează pe piaţă[5]. Încasările sunt investite mai departe în sistemul de colectare, transport şi valorificare a deşeurilor de ambalaje[5].

Citeste mai mult >>

Solifugae

Solifugae este un ordin de arahnide, include peste 1 000 de specii descrise la moment, grupate în 153 de genuri. Ei sunt răspândiţi predominant în zonele de deşert. Solifugele pot creşte până la o lungime de 7 cm. Cea mai notabilă trăsătură a lor sunt chelicerele extrem mari în comparaţie cu corpul. Unele legende urbane exagerează dimensiunile şi pericolul pe care-l prezintă pentru om.
Morfologie Extrema
Corpul este format, ca şi la celelalte grupe de arahnide, dintr-o prosomă şi o opistosomă, unite printr-un peţiol îngust, ce dă corpului un aspect pedunculat şi o mobilitate mai înaltă. Prosoma poartă chelicere, pedipalpi şi membrele locomotoare. Ea este masivă şi puternic chitinizată, dură, cu faţa ventrală acoperită în întregime de articulaţiile membrelor. Prosoma este segmentată, sunt fuzionate numai segmentele primelor membre anterioare formând propeltidiu. Iar celelalte două segmente posterioare sunt libere - mezopeltidiu şi, respectiv, metapeltidiu[1][2]. Chelicerele sunt foarte mari, aproape jumătate din lungimea prosomei. Au aspect de cleşte scurte, alcătuite din două articole, fiecare având un număr variabil de dinţi[2]. Funcţia lor constituie fărâmiţarea hranei. În plus, masculii posedă pe chelicere un organ suplimentar - flagelul, care serveşte drept organ de acuplare. La frecarea chelicerelor se produce un sunet asemănător şuieratului, numit stridulaţie[3]. Pedipalpii sunt, comparativ, subţiri formaţi din şase articole. Prezintă o umflatură terminală adezivă, folosită de solifuge la reţinerea prăzii. Pedipalpii funcţionează şi ca organe senzitive, poartă chemo- şi mecanoreceptori. Ultimul articol posedă ventuze cu ajutorul cărora solifugele urcă pe suprafeţe verticale. Membrele locomotoare sunt compuse din 6 – 7 articole: coxă, trohanter, femur, tipsie, tibie, bazitars (tibiotars sau metatars) şi tars. Prima pereche este mai subţire, fiind utilizată ca antene tactile[2], celelalte posedă gheare pe ultimul articol. Pe a patra pereche de picioare sunt nişte structuri numite maleole[1], cu rol tactil şi senzitiv. Opistosoma este mai slab chitinizată, păroasa. Ventral, pe primul segment opistosomal se observă o placă sternală, pe cel de-al doilea se deschide orificiul genital şi cele două (sau una) stigme. Ea este alcătuită din 10 segmente. Fiecare segment posedă câte o tergită dorsală şi o sternită ventrală
Reproducerea
De obicei, împerecherea are loc noaptea. Masculul găseşte femela după miros cu ajutorul unor receptori olfactivi situaţi pe pedipalpi. Copulaţia poate avea loc direct sau indirect, prin transferul spermei. În timpul împerecherii masculul este foarte activ, pe când femela devine pasivă. Masculul depune pe suprafaţa solului un spermatofor lipicios, în care se află sperma. Apoi, apucă spermatoforul în chelicere şi îl introduce în orificiul genital femel. Pentru aceasta chelicerele sunt înzestraţi cu flageli cu rol copulator. Întregul proces durează numai câteva minute. Spre sfârşitul împerecherii femela devine mobilă şi agresivă faţă de mascul. De aceea, după finisare masculul fuge de la femelă, altfel riscă să fie mâncat. Femela fecundată este îndeosebi de mâncăcioasă, deoarece după depunerea pontei nu se va hrăni[3]. După o perioadă de alimentare bogată, ea sapă o vizuină subterană puţin dilatată la capăt. Ouăle, în număr de 50 - 200, sunt depuse în vizuină. Dezvoltarea embrionară începe în interiorul femelei, de aceea juvenilii eclozează la scurt timp după depunere. Tinerii sunt imobili, cu o cuticulă albicioasă, lipsită de segmentare şi perişori. După 2 - 3 săptămâni micile solifuge năpârlesc, cuticula devine dură şi segmentată, şi se acoperă cu perişori[1]. Mama lor rămâne cu puii până când ei vor putea să se hrănească singuri. Durata de viaţa a solifugelor nu este cunoscută.
Anatomie
Sistemul nervos constă dintr-un creier dorsal localizat în prosomă şi un ganglion masiv, ventral, subesofagian. Creierului şi ganglionul sunt conectaţi formând un inel în jurul esofagului. În opistosomă este prezent un singur ganglion. Organele de simţ. Corpul, mai ales membrele, este acoperit cu perişori tactili, ce recepţionează vibraţiile aerului, solului. Vederea e asigurată de 2 ochi mediani, relativ dezvoltaţi, ochii laterali fiind regresaţi. Aparatul circulator. Inima este de formă unui tub scurt, situată în prosoma posterioară şi opistosomă. Inima are opt osteole - orificii prin care sângele intră în inimă, două în prosomă şi şase în opistosomă. Sistemul respirator este de tip traheal. Lateral corpul este traversat de două trahei principale care se ramifică spre toate organele. Traheile se deschid la baza coxelor celei de a doua perechi de picioare şi în segmentele II şi III ale opistosomei. Orficiile sunt acoperite cu opercule. Aparatul digestiv. Hrana este prinsă şi fărâmiţată cu ajutorul chelicerelor şi lichefiată cu sucurile excretate de glandele salivare. Apoi, lichidul intern se aspiră cu ajutorul esofagului musculos. Tubul digestiv continuă cu un stomac, intestin mediu şi posterior, şi orificiul anal. Intestinul mediu prezintă ramificaţii numite diverticuli intestinali, unde are loc a două parte a degerării şi absorbţia nutrienţilor. Diverticulii ocupă cea mai mare parte a volumului opistosomei. Ei joacă un rol important în depozitarea hranei, care este folosită în perioadele nefavorabile. Excreţia este realizată de tuburile lui Malpighi şi o pereche de glande coxale situate în prosomă. Tuburile se deschid în tubul digestiv, iar canalele glandelor prin orificii situate la baza pedipalpilor.
Ecologia
Solifugele sunt considerate indicatori endemici ai biomurilor de deşert[1]. Cele mai multe solifuge locuiesc în habitatelor calde şi aride. Arealul lor cuprinde practic toate deşerturi în ambele emisfere, de est şi de vest, cu excepţia Australiei[3]. Unele specii au fost întâlnite în ecosisteme forestiere sau de stepă. Iarna solifugele hibernează, uneori şi în perioada aridă de vară. Solifugele sunt animale carnivore sau omnivore, majoritatea speciilor se hrănesc cu termite, gândaci nocturni şi alte artropode. Cele mai curajoase au fost observate mâncând şerpi şi rozătoare[1]. Unele solifuge au fost filmate consumând chiar şi şopârle[3]. Prada este detectată cu ajutorul pedipalpilor, apoi ucisă şi fărămiţată în bucăţi de către chelicere. După aceasta, victima este lichefiată cu sucuri digestive care conţin enzime. Lichidul rezultat este ingerat prin faringe. Deşi, în mod normal, nu atacă oamenii, chelicerele lor pot penetra pielea umana, ceea ce cauzează muşcături dureroase[3]. Pe chelicere se pot găsi şi rămăşiţe ale prăzilor aflate în descompunere, şi în timpul muşcăturii omul se poate infecta cu diverse bacterii. Solifugele sunt rapide în comparaţie cu alte nevertebrate, cel mai rapid poate alerga cu viteza de 16 km/h.

Citeste mai mult >>