Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale”

Teatrul Naţional "I. L. Caragiale" Bucureşti este o instituţie publică culturală, aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor. Este situat în centrul capitalei, vizavi de Universitate.În aprilie 1836, "Societatea Filarmonica" – societate culturală înfiinţată de I.H. Rădulescu şi Ioan Cîmpineanu – cumpără Hanul Cîmpinencii pentru a construi în acel loc clădirea Teatrului Naţional şi începe colectarea de bani şi materiale pentru acest scop. În 1840, "Obşteasca Adunare" propune domnitorului Alexandru Ghica un proiect pentru construcţia Teatrului Naţional cu cheltuiala statului. Proiectul este aprobat la 4 iunie 1840. Domnitorul Gheorghe Bibescu reia ideea înfiinţării teatrului şi aproba noua locaţie: fostul han Filaret. Locul hanului Filaret a fost ales din mai multe motive: se întindea până la mijlocul Podului Mogoşoaiei (azi, Calea Victoriei) şi se afla oarecum în centrul oraşului; după cutremurul din 1838, hanul suferise pagube importante şi trebuia dărâmat. Din raportul din 13 august 1843 al comisiei însărcinate cu ridicarea teatrului, rezultă că sunt necesari 20.300 de galbeni pentru întreaga construcţie a teatrului. La acea data nu erau disponibili decât 13.000 de galbeni. Gheorghe Bibescu prin „Înaltă Rezoluţie” spune: „Am fi dorit ca acel teatru să se săvârşească cu 13.000 de galbeni” şi cere comisiei să facă economie dar şi acordul în caz de nevoie pentru fonduri suplimentare „din capitolul extraordinar al Visteriei”. Acestea deoarece Bibescu considera „clădirea Teatrului în oraşul Bucureştilor fiind un lucru care priveşte nu numai la folosul acestui oraş, dar a totului neamului Românesc, prin influenţa izbăvitoare ce va avea atât asupra bunelor năravuri cât şi asupra desăvârşirii limbii Naţionale şi dezvoltării literaturii Româneşti.” În septembrie 1843, comisia ia legătura cu trei mari arhitecţi din Paris, Viena şi München pentru întocmirea unui plan. Pentru aceste planuri s-au plătit 3.150 lei pentru cel din Paris, 2.523 lei pentru cel de la Viena şi 120 de galbeni pentru cel de la München [1]. În urma analizei, comisia se hotărăşte pentru planul arhitectului C.Roesner din München. Pentru că domnitorul nu este mulţumit, în 1845 se depun noi planuri. Este preferat planul Villacrose, asupra căruia arhitectul vienez A. Hefft, chemat în 1846 de către noua comisie, îşi dă acordul. Spre sfârşitul anului 1847, comisia se modifică din nou iar din mai 1848 [2] încep lucrările la ridicarea teatrului, lucrări întrerupte de evenimentele revoluţionare din iunie 1848. În august 1849, după instalarea pe tron a domnitorului Barbu Ştirbei, se reia licitaţia pentru terminarea construcţiei. Hotelul Novotel, a cărui intrare reproduce cu fidelitate faţada fostului Teatru Naţional.[3] Suma prevăzută iniţial n-a fost suficientă. În ianuarie 1852 s-a raportat domnului că pentru construcţie s-au cheltuit 1.518.675 lei şi până la terminarea lucrării mai erau necesari 1.039.961 lei. Dar şi aceste prevederi au fost depăşite. Toate cererile arhitectului Hefft erau aprobate de Ştirbei. În cursul anului 1852 lucrările s-au desfăşurat într-un ritm intens. Decoraţiunile interioare au fost realizate de germanul Mühldörfer. La 31 decembrie 1852 are loc inaugurarea Teatrului Naţional, cu piesa "Zoe sau Amantul împrumutat", vodevil cu cântece. [4] Clădirea teatrului a fost construită în stil baroc în cea mai mare parte, avea un parter cu 338 staluri, trei rânduri de loji, un foier luxos cu scări de marmură de Carrara şi o mare galerie, unde aveau acces studenţii şi elevii, în mod gratuit. În primii doi ani de la deschidere, teatrul a fost luminat cu lumânări de seu iar din 1854 s-au folosit lămpi cu ulei de rapiţă. Mai târziu, teatrul a fost luminat cu gaz aerian şi apoi, cu lumină electrică. În 1875, Teatrul cel Mare din Bucureşti devine Teatru Naţional, sub directoratul scriitorului Alexandru Odobescu. În 1944 clădirea Teatrului Naţional este bombardată, dar teatrul continuă să funcţioneze cu două scene "de împrumut" - Sala "Studio" şi Sala Comedia. Terenul vechiului Teatru National a rămas viran până în anii 1990, cand s-a construit acolo Hotelul Novotel. Porticul de intrare al clădirii dispărute in 1944 a fost reconstruit, simbolic, devenind portalul de intrare în noua construcţie cu faţadă de sticlă a hotelului[5]. Actuala clădire a teatrului a fost inaugurată în versiunea ei originală în decembrie 1973 [6], şi modificată apoi în 1983-84. Proiectul iniţial (1964-1973) a fost semnat de arhitecţii Horia Maicu, Romeo Belea, Nicolae Cucu (et al), structura de rezistenţă de inginerul Alexandru Cişmigiu [7]. În anii 1980, la cererea lui Nicolae Ceauşescu, clădirea a fost complet remodelată la exterior şi parţial la interior (s-au păstrat parţial din versiunea originală foaierele), de către o echipă condusă de arhitectul Cezar Lăzărescu. Clădirea, concepută de Horia Maicu a fost remarcabilă la vremea ei, cu o expresie care se înscria în modernismul anilor '60, dar a rămas neterminată la exterior - fresca cu istoria teatrului, care trebuia să acopere trei faţade ale teatrului, nu a fost niciodată realizată, lăsând corpul teatrului în zidarie de cărămidă aparentă, sub "pălăria" de beton armat, elegantă, care îi devenise simbol şi care i-a fost totodată fatidică (faptul că forma clădirii nu amintea de o "casă" în sens clasic şi aducea cu o pălărie, pare să fi fost cauza pentru care Ceauşescu a cerut remodelarea ei). La interior, două mari tapiserii, probabil cele mai importante lucrări ale artei decorative româneşti la acea dată şi până astăzi, au supravieţuit incendiului din anii '70 şi pot fi admirate şi acum, în foaierul sălii mari. Autori sunt: Şerban Gabrea şi Florin Ciubotaru (tapiseria "Istoria Teatrului") şi Ion Nicodim. "Recarosarea" lui C. Lăzărescu a înlocuit modernismul clădirii originale, realizat în materiale de calitate, cu elemente realizate în materiale sărace, pseudo-clasicizante, tipice anilor în care s-a construit şi Casa Poporului sau Victoria Socialismului, iar în Europa de vest era în plin triumf postmodernismul istoricizant. Capacitatea sălilor a fost parţial mărită (prin îndesirea scaunelor, aşa cum s-a întâmplat şi la Sala Palatului) şi au apărut spaţiile intermediare cu galerii de artă şi cele "interstiţiare" cu Lăptăria lui Enache sau terasa "La motoare". La deschiderea Teatrului Naţional, în 1852, în presă au apărut articole care au descris acest eveniment. Vestitorul românesc scria [...] toţi banii adunaţi în această seară au fost destinaţi pe seama săracilor şi se va [vor] împărţi cu o scumpă cercetare şi nepărtinire între cei mai întrebuinţaţi [lipsiţi], de către o comisie rânduită într-adins. [...] După aceasta se ridică cortina şi actorii români îşi jucară fiecare în parte rola [rolul], cu o artă ce face onoare d-lui directoe Caragiali. În ziarul Trompeta Carpaţilor, Cezar Boliac scria: [...] Afluenţa publicului fu atât de mare, încât preţul unui bilet de intrare se urcă până la un galben pentru un loc de parter. Lojile scânteiau de luxul poleielilor şi de toaletele elegante ale doamnelor, ale căror parure preţioase reflectau razele nenumăratelor lumini şi semănau ca nişte fluturi într-un stup de albine. Ziarul bucureştean în limba germană „Bukarester Deutsche Zeitung” scria în nr. 2 [...] Monumentul este clădit într-un stil nobil şi într-adevăr artistic; proporţiunile îi sunt potrivite şi distinsa-i simplicitate este imposantă. Teatrul cel nou din Bucureşti este fără îndoială unul din cele mai frumoase teatre din Europa şi o podoabă a Capitalei. Are un parter de 338 de staluri, împărţite în două categorii, trei rânduri de loji frumos decorate şi deasupra o largă şi încăpătoare galerie. În prezent, Teatrul Naţional Bucureşti îşi prezintă spectacolele în patru săli: Sala Mare (1.155 locuri), Sala Amfiteatru (353 locuri), Sala Atelier (fără scenă fixă, 94-219 locuri) şi Sala Studio 99 (fără scenă fixă, 75-99 locuri). În cei peste 150 de ani de existenţă, Teatrul Naţional Bucureşti a prezentat pe scenă multe din cele mai semnificative piese din dramaturgia universală. A avut reprezentaţii de succes atât în ţară cât şi în afara ei: Franţa, Germania, Austria, Iugoslavia, Italia, Anglia, Spania, Portugalia, Grecia, Brazilia, etc. Printre personalităţile vremii care s-au aflat la conducerea Naţionalului se numără: Costache Caragiale (primul director), Matei Millo, C.A. Rosetti, Alexandru Odobescu, Ion Ghica, Grigore C. Cantacuzino, I.L. Caragiale, Alexandru Davila, Pompiliu Eliade, Ion Bacalbaşa, Constantin Rădulescu-Motru, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, Haig Acterian, Nicolae Carandino, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Radu Beligan, Andrei Şerban. În 2005, în urma unui concurs, în funcţia de director general al teatrului a fost numit actorul Ion Caramitru [8].