Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” Bucureşti

În România, au funcţionat companii de teatru de operetă în Bucureşti şi în ţară încă de acum 125 de ani. Spectacolul de operetă s-a integrat firesc în viaţa culturală bucureşteană, meritul aparţinând trupelor ce au evoluat în vestita Grădina Oteteleşanu la începutul secolului al XX-lea. În special, Companiile Grigoriu şi Leonard au cultivat şi au întreţinut interesul publicului pentru operetă, iar legendarul Prinţ al Operetei, Nae Leonard, a conferit spectacolului forţa magnetică de atracţie. România se numără printre puţinele ţări în care opereta are o puternică şi valoroasă tradiţie. Începând cu anul 1830, în principalele centre culturale ale ţării, viaţa artistică era dominată de vodevil - formă a teatrului muzical. Anul 1848, prin succesul lucrării „Baba Hârca” de Alexandru Flechtenmacher, este considerat anul naşterii operetei româneşti. La Bucureşti, Iaşi şi Craiova, pe librete scrise de Vasile Alecsandri, Matei Millo, Costache Negruzzi sau Eugeniu Carada, compozitorii Alexandru Flechtenmacher, Ioan Wachmann, Eduard Wachmann şi Karl Theodor Wagner au compus un număr impresionant de vodeviluri, stimulând gustul publicului pentru acest gen. Printre titlurile apărute la acea dată se numără: „Cinel – Cinel”, „Coana Chiriţa”, „Cetatea neamţului”, „Piatra din casă”, „Crai nou”, „Doi ţărani şi cinci cârlani”, „Soldatul român”, „Urâta satului”, „Însurăţeii”, „Nicşorescu”, „Prăpastiile Bucureştiului”, „Spoielile Bucureştiului”. A urcat pe scenă o lume autentică, valoarea muzicală fiind sporită de inspiraţia de factură folclorică. Pe de altă parte, o bogată viaţă artistică se desfăşoară în Ardeal, Banat şi Bucovina, animată de societăţi muzicale şi dramatice. În fruntea acestor formaţii s-au impus dirijori şi compozitori de valoare ca Ciprian Porumbescu, Iacob Mureşanu, Ion Vidu, George Dima. Ei au dat avânt genului liric românesc. Un moment esenţial pentru istoria operetei româneşti este marcat de „Crai Nou”, în 1882, - memorabila lucrare a tânărului compozitor Ciprian Porumbescu. Consolidarea şi impunerea definitivă a operetei în atenţia publicului românesc a fost făcută de Eduard Caudella („Harţă răzeşul”, „Olteanca”, „Romanii şi Dacii”), George Stephănescu („Sânziana şi Pepelea”, „Scaiul bărbaţilor”) şi Constantin Dimitrescu („Sergentul Cartuş”, „Nini”). Aceste creaţii, intitulate "opere comice", marchează un incontestabil progres al genului. Începând cu deceniul opt al secolui al XIX-lea, opereta clasică universală începe să fie intens reperezentată pe scenele româneşti, ceea ce determină o diminuare a creaţiei autohtone. La începutul secolului al XX-lea, doar câteva lucrări româneşti pot fi menţionate: „Dora” şi „Dragostea Corinei” de Ionel Brătianu; „La şezătoare” şi „La seceriş” de Tiberiu Brediceanu. Trebuie să amintim şi creaţiile compozitorului Ion Hartulari Darclee, chiar dacă ele au fost reprezentate în străinătate, printre care se numără „Capriciul antic”, „Amorul mascat”, „Amazoana”. În perioada interbelică, este meritul Teatrului Alhambra şi al directorului Nicolae Vlădoianu să readucă în atenţia publicului bucureştean spectacolul de operetă. În această perioadă, au cochetat cu opereta nume sonore ale teatrului românesc: Radu Beligan, Ion Lucian, Nicolae Gărdescu, Colea Răutu, alături de care a strălucit un nou prinţ al operetei, Ion Dacian.