Shu, în mitologia egipteană era Cel care răsare, zeu al aerului şi al răsăritului. El separă cerul de pământ şi aducea soarele la viaţă în fiecare dimineaţă, iar noaptea îl păzea. Shu are formă umană, cu o pană (hieroglifa numelui său) pe cap şi cu braţele ridicate ce o sprijină pe zeiţa-cer Nut, pe care el o ţine despărţită de soţul ei, zeul-pământ Geb. El este una dintre cele două prime zeităţi create de Atum, zeul-soare de la Heliopolis. S-a născut la fel ca şi soţia-soră a sa, Tefnut, din sămânţa lui Atum; ca o explicaţie alternativă care implică un joc de cuvinte, Shu a apărut din mucusul pe care Atun l-a strănutat din nările sale. În Textele Piramidelor, oasele lui Shu, probabil norii, sunt folosite de către rege pentru a urca la cer. Lacurile lui Shu (poate ceaţa ce se adună deasupra Nilului) îl purifică pe monarh. Shu ca zeu al luminii solare este atestat pentru prima oară în Regatul Vechi, când este responsabil cu aducerea la viaţă în fiecare zi a lui Ra şi a regelui. Mai bine de o mie de ani mai târziu, faraonul Akhnaton subliniază această idee descriindu-l pe Shu ca locuind discul solar.Rolul lui Shu ca zeu-aer determină identificarea lui cu unele rezemătoare de cap care astfel oferă în permanenţă celui ce le foloseşte oxigen care circulă. În Lumea de Dincolo, Shu este un zeu periculos care aduce o bandă de călăi şi al cărui butuc de tăiere constituie un mare pericol pentru cel decedat. Dar el poate fi şi un protector împotriva zeului-şarpe distrugător Apophis. În mod similar pe pământ, puterea otrăvurilor lui Shu este invocată în descântece pentru a putea îndepărta ameninţarea îndreptată asupra organelor interne ale unei persoane de către Akhu sau Samana(demoni răuvoitori originari din Orientul Mijlociu).
