Bătălia de la Uman (iulie – 8 august 1941) a fost una dintre bătăliile purtate pe frontul de răsărit al celui de-al doilea război mondial în vara anului 1941. Lupta s-a dat în Ucraina vestică, între Grupul de Armate Sud Germană (Gerd von Rundstedt) şi Direcţia Sovietică de Sud-Vest (Semion Budionnîi), care cuprindea Frontul Sovietic de Suv-Vest (Mihail Kirponos) şi Frontul Sovietic de Sud (Ivan Tiulenev).
In primele săptămâni ale invaziei germane, Grupul de Armate Sud a înaintat rapid spre est, cucerind Lvov, Tarnopol şi Vinniţa şi distrugând patru corpuri mecanizate conduse la contraatac de generalul Kirponos. Aceast episod a fost cea mai mare luptă de blindate purtată pe frontul de răsărit până la Bătălia de la Kursk. Tancurile sovietice le depăşeau numeric pe cele germane, dar acţiunile lor au fost prost coordonate. Forţele sovietice au încercat să taie coloanele germane în plină înaintare, dar au fost lovite atât din nord cât şi din sud în zona Dubno. Până pe 29 iunie 1941, înaintarea germană a fost oprită temporar, dar sovieticii şi-au pierdut vigoarea atacului şi au început să se retragă.
Pe 10 iulie 1941, Budionnîi a fost numit la comanda supremă a trupelor funcţonând pe direxcţia de sud-vest, pentru coordonarea acţiunilor Fronturilor de Sud-Vest şi de Sud. Sub comanda mareşalului se aflau cam 1,5 milioane de soldaţi, cantonaţi în două concentrări mari la Uman şi Kiev. De indata ce Budionnîi a preluat comanda, Grupul de Armate Sud a lansat o serie de trei atacuri spre centrul Ucrainei. Grupul Panzer I (Ewald von Kleist) a reuşit deschiderea unei spărturi între cele două concentrări sovietice din Kiev şi Uman, cucerind Berdicevul pe 15 iulie şi Kazatinul în ziua următoare. Armata a XVII-a germană (Karl-Heinrich von Stülpnagel) a înainta spre sudul Umanului, iar Armata a XI-a germană (Ritter von Schobert) a înaintat spre nord de pe poziţiile de la graniţa României.
STAVKA şi comandanţii Frontului de Sud au presupus în mod greşit că germanii doresc să forţeze Nipruul între Kiev şi Cerkassi, cu obiectivul îndepărtat al cuceririi Donbassului. Sovieticii au subestimat pericolul de încercuire a Armatelor a VI-a şi a XII-a sovietice. Pe 28 iulie, s-a dat ordinul Fronturilor de S şi de S-V să blocheze înaintarea germană spre Nipru şi să se retragă doar spre răsărit. În acest fel, şansa de a evita încercuirea prin retragerea spre S-E a fost pierdută.
Pe 2 august, arcul încercuirii a fost închis prin joncţiunea Grupului I Panzer şi a Armatei a XVII-a de infanterie germane. Încercuirea a fost înrărită de un al doilea inel format de Divizia a XVI-a Panzer şi Grupul mecanizat ungar (Gyorshadtest). Până pe 8 august, rezistenţa sovieticilor încercuiţi a încetat aproape cu desăvârşire. 20 de divizii ale Armatelor a VI-a şi a XII-a sovietice au fost distruse. După cum s-a afirmat din surse militare germane, au fost luaţi peste 100.000 de prizonieri sovietici. Printre prizonieri se aflau comandanţii celor două armate, patru comandanţi de corpuri de armată şi unsprezece comandanţi de divizii.
